Cărbunele a fost pus pe lista neagră de multe ori, dar a reușit să fie alternativă la celelalte resurse de energie și soluție de temperare a prețurilor de fiecare dată când crizele de energie au perturbat mecanismul economic. În 1982, când economia lumii se afla din nou într-un șoc al petrolului, Agenția Internațională pentru Energie difuza un amplu raport ce s-a transformat într-un bestseller, cu un titlu sobru - „Folosirea cărbunelui în industrie”. Lucrarea de 445 de pagini demonstra că alternativa cea mai capabilă pe termen mediu, să înlăture, în mare măsură, combustibilul lichid din balanțele energetice ale celor 24 de țări, membre pe atunci ale OECD, este cărbunele. Brusc, țările dezvoltate își aminteau de o bogăție care dormita sub picioarele lor. Raportul IEA punea în evidență unul din fenomenele apărute pregnant după cel de-al doilea șoc al petrolului: noua tinerețe a cărbunelui care era „programată” să dureze bune decenii. Cărbunele îmbrăca din nou haina de gală, menționam în amplul reportaj-anchetă „Scânteile speranței. O nouă eră energetică”, pe care îl publicam în 1984 împreună cu distinsul meu coleg Viorel Sălăjan. Febra cărbunelui cuprinsese iar economia mondială, după ce între anii 1960și 1980 fusese condamnat la declin. Ponderea lui în balanța mondială de energie scăzuse continuu: de la 80% în 1929 la 52% în 1960, până la 31,5% în 1980. Cărbunele își recapătă la începutul anilor 80 competitivitatea în urma creșterii substanțiale a prețului petrolului. Reluarea ofensivei cărbunelui ca sursă pentru producerea electricității și a căldurii a declanșat deschiderea unui front larg pentru construirea de termocentrale. Doar în Statele Unite, până în 1990 fuseseră demarate proiecte pentru 240 de centrale electrice, alimentate cu 400 milioane tone cărbune. Socotind că durata de viață a unei termocentrale este de 40-50 de ani, putem crede că multe se mai află în exploatare. SUA se număra, totodată, alături de Polonia, Africa de Sud, Australia, pe primele locuri în exportul de cărbune.
România pusese de mulți ani cărbunele „la lucru”. Pe lângă exploatările din Valea Jiului apar în anii 70 noi zone de extracție, în Gorj, Schitu Golești, Filipeștii de Pădure, Ojasca, Baralt, Comănești, Anina, Derda-Tătăruș, Șorecani, Surduc. În 1975 producția internă crescuse de 3 ori, până la 30 de milioane de tone, pentru ca în 1985 să depășească 60 de milioane tone. Ceaușescu vizita în august 1979 termocentralele de la Turceni și Rovinari și superviza planurile de extindere a carierelor Roșia, Jilț, Pinoasa. Erau deja puse bazele marilor cariere de suprafață, dotate inițial cu rotoare excavator de mare capacitate furnizate de concernul german Krupp, ale căror producție și mentenanță au fost ulterior integrate în țară. Termocentralele Turceni, Rovinari, Mintia, Paroșeni, Ișalnița, cât și CET-urile din multe orașe, alimentate cu cărbune, au concepția de cercetare și proiectare în institutele ICEMENERG și ISPE din București, realizarea lor în șantiere fiind făcută de marile trusturi de construcție Energoconstrucția și Energomontaj. Lucrarea „Istoria centralelor termoelectrice cu combustibili fosili din România”, având ca autor pe Prof.dr.ing Victor Vaida, - Editura AGIR, 2021 - oferă datele esențiale ale măririi și decăderii energeticii pe cărbune. În perioada 1930-1989 centralele pe cărbune au asigurat peste 80% din energia electrică produsă în țară, iar în perioada 1990-1995 peste 70%, intrând apoi într-un declin continuu, ajungând în ultimii ani la circa 30%.
Ofensiva energiei regenerabile, inclusă ca dezvoltare prioritară la nivel global, are ca strategie decarbonarea. Reducerea drastică, prin asumare politică a deciziilor privind restrângerea extracției de cărbune și scăderea ponderii energeticii pe baza combustibililor fosili, a condus la dezechilibre majore în piața energiei, accentuată de conflictul din Ucraina. Sub presiunea prețurilor și a penuriei de resurse, ne aflăm iar în situația de a redescoperi... cărbunele. Aceeași Agenție Internațională pentru Energie avertiza la finalul anului 2022 că în urma crizei prețurilor și a ieșirii Rusiei din circuitul european al furnizorilor de resurse de energie crește „pericolul cărbunelui” pentru resursele verzi alternative.
Cu investiții pe sponci pentru modernizare și costuri drămuite pentru mentenanță, mineritul din cariere și subteran este inevitabil o meserie tot mai periculoasă. Plasat ani de zile la periferia interesului, o dinamizare peste noapte a sectorului nu este posibilă. Să nu uităm cu câtă vigoare și-au exercitat presiunea asupra mineritului și energeticii cu combustibili fosili o serie de politicieni din USR care au blocat, inclusiv prin acțiuni în justiție, proiectele de dezvoltare și modernizare a carierelor de cărbune din Gorj. Reclamațiile unor ONG-uri de mediu, susținute printr-o strategie globală pe filiera Soros, au mare priză la Bruxelles, la vârful Comisiei și al Parlamentului European.
Accidentul de marți de la cariera Jilț ne-au adus în prim plan condițiile grele de lucru ale minerilor, improvizațiile în organizarea activității, nesocotirea unor minime măsuri de protecție față de capcanele prin care fac slalom zilnic minerii. Un arc peste timp arată că meseria de miner este foarte periculoasă, dramele se adună într-o cronică neagră. În accidentul groaznic de la mina Livezeni, din 1980, au murit 53 de oameni, mineri, militari în termen, specialiști în minerit. Atunci, 75 de copii au rămas fără tată. La troița din fața minei, în 29 noiembrie, se adună an de an tot mai puțini oameni la comemorarea victimelor. Valea Jiului s-a golit, multe exploatări s-au închis sau sunt în prag de lichidare.
Defetismul nu poate însă să anuleze acțiunea de punere în valoare a programelor viabile de rentabilizare și de revigorare a energiei pe bază de cărbune. La o zi de la accidentul de la cariera Jilț, Complexul Energetic Oltenia este în doliu, dar activitatea continuă. Energetica pe cărbune asigura, miercuri la prânz, 15 la sută din producția de energie electrică a țării, care avea și o importantă disponibilitate pentru export.