În ultimii 18 ani, populismul - așa cum este el definit de majoritatea autorilor - a venit în prim-planul politicii, s-a mutat din zona marginală (PRM) în mainstream, prin ocupanții fotoliului de la Cotroceni. Temporara „aliere” cu poporul împotriva unui dușman colectiv („omul gras angajat la stat”, „pensionarul”, „cei 322”, „ciuma roșie”, „PE SE DE”) a adus beneficii electorale majore promotorilor. În paralel, a construit cel mai periculos model discursiv pentru însăși esența oricărei societăți democratice: coeziunea.
Învrăjbirea programatică a diferitelor categorii de români s-a făcut exploatând orice eveniment emoționant. Atunci când a fost convenabilă abordarea. Însă ceea ce am văzut după tragedia de săptămâna trecută, când o femeie a fost ucisă în urma atacului unei haite de câini vagabonzi, este, fără îndoială, dovada supremă a ipocriziei.
Personal, nu-i consider vinovați nici pe Nicușor Dan, nici pe Ciprian Ciucu, nici pe managerul public al Capitalei. La fel cum nici pe Cristian Popescu Piedone și nici pe Victor Ponta nu i-am considerat vinovați pentru incendiul de la Colectiv, și nici pe miniștrii Sănătății nu i-am văzut responsabili pentru incendiile din spitale. În toate cazurile, cauza a fost și rămâne una sistemică, iar pentru eliminarea ei trebuie soluții bine fundamentate, aplicate pe termen lung, sunt necesare o altă cultură administrativă, o profesionalizare a politicii și multe altele.
Ceea ce este însă odios este scenariul în care nenorocirea din Sectorul 6 s-ar fi produs în 2019. Mă gândesc cu groază ce manifestații, ce lanterne de telefoane ar fi năpădit centrul Bucureștiului, într-o revoltă irațională. Vă dați seama ce proteste am fi avut? Ce acuzații? Ce geci roșii prin piață, ce demisii cerute ritualic? Ce ochi bulbucați cerând pușcărie pe viață? Cum ar fi ucis acum 4 ani corupția și cum nu mai ucide ea astăzi, în ochii acelorași ființe scelerate și dezumanizate, în stare să reacționeze exclusiv la stimuli online și să înghită lozinci nemestecate?
Ei bine, dincolo de responsabilitatea proprie a celor incapabili de gândire critică, rămâne și vina unei elite conducătoare, ce a făcut din educație doar un slogan, nu și o politică publică. Rămâne vina celor mai aleși români, care au speculat convenabil tragedii dureroase pentru a înflăcăra mici mase inepte, împotriva adversarilor. Toate astea au săpat adânc la temelia democrației, atât cât mai era ea. Pentru că democrația nu înseamnă doar vot universal, ci în primul rând coeziune socială în spiritul acelorași valori. La fel cum viața parlamentară nu înseamnă dominare surdă a minorității de către majoritate, ci negociere permanentă în interesul celor reprezentați, pentru a evita chiar și războiul civil, așa cum știm din lecția englezească de la 1688.