Continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc, în 2018, 100 de ani, români care s-au născut odată cu România Mare şi care sunt martorii Centenarului sărbătorit de ţara noastră. Episodul cu numărul zece, pe care îl aducem în prim-plan, face parte și el din Programul Cultural ,,București - Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.
Numele personajului din acest episod este Saveta Nistorescu. Aceasta este cea care adaugă încă o poveste de viaţă seculară şirului evocărilor, împărtăşindu-ne cu blândeţe momentele febrile pe care ţara noastră le-a traversat în ultima sută de ani. Despre povestea ei de viaţă putem spune că imortalizează într-un mod autentic cei 100 de ani trecuţi de la Marea Unire, iar cuvintele ei dau chip acestei istorii, un chip care ne dă avânt imaginaţiei spre a putea simţi şi înţelege că şi noi, cei de astăzi, suntem parte a unui trecut deloc prielnic şi vitreg pentru cei care l-au traversat, şi care ne mandatează, dacă nu să reuşim să realizăm mai mult, măcar să nu repetăm greşelile făcute. De la regele Ferdinand, la Carol al II-lea sau de la regimul Antonescu, la „epoca de aur”, Saveta Nistorescu ne arată că secretul unei vieţi îndelungate nu stă neapărat într-o alimentaţie îndestulată, ci uneori se manifestă ca o simplă ambiţie de a merge mai departe, indiferent de vremuri. Relatarea ei conţine imaginea idilică a Bucureştiului interbelic, doamna Nistorescu povestindu-ne cum arăta Capitala în perioada de aur a acestui oraş. Un destin ce debutează asimetric în raport cu ce avea să urmeze, în atmosfera rustică a unui sat de munte din Hunedoara, povestea doamnei Nistorescu nu ocoleşte întrebările noastre, permiţându-ne accesul în detaliile unui timp atât de diferit faţă de ce trăim astăzi. Doamna Nistorescu nu se sfieşte să ne împărtăşească perioada dificilă pe care au traversat-o românii, şi mai cu seamă femeile, în decursul celor 14 ani, perioadă în care Armata Roşie s-a aflat staţionată pe teritoriul României.
Jurnalul: Când v-aţi născut şi unde?
Saveta Nistorescu: În 1918, pe 10 decembrie. În satul Ludeștii de Jos, din comuna Orăștioara de Sus, judeţul Hunedoara.
V-aţi născut în anul Marii Uniri. La ce vârstă aţi conştientizat prima dată acest lucru?
Ştiţi cum este, când eşti copil, nu prea judeci. Am aflat de Unire când m-am mai mărit, pe la 7-8 ani. Până atunci trăiam cu impresia că ce se întâmpla în ţară e de când lumea. Se simţea totuşi ceva deosebit ce nu s-a mai simţit după, oamenii erau mai optimişti, credeau în ţară. România era bogată atunci.
Cum a fost copilăria dumneavoastră şi cum vedeaţi atunci viaţa după Unire?
Copilăria a fost ca la ţară, îmi ajutam părinţii prin gospodărie, am fost la şcoală, făceam ce fac toţi copiii. Era o viaţă mai armonioasă atunci, şi ne descurcam, deşi nu stăteam într-un sat foarte bogat. Se ştia că s-a înfăptuit Marea Unire în 1918, şi oamenii aveau încredere în viitor. Este destul de greu să îşi închipuie oamenii azi ce însemna asta atunci.
Cum vi se păreau atunci românii faţă de astăzi, ce simţeau pentru ţară?
După Unire, cu toţii ne bucuram, era o stare aşa de reverie, parcă pluteam. Simţeam că am înviat din nou ca popor, a fost ceva ce e greu să vă descriu în cuvinte, şi e greu să înţeleagă cei de astăzi.
Vă mai amintiţi cum arăta casa părintească?
Nu aveam o casă foarte mare, dar nu duceam lipsă de nimic. Avea 3 camere, era o casă ca la ţară, într-un sat de munte. Era făcută din lemn, cel puţin temelia, pereţii erau din şindrile, şi să ştiţi că, deşi iarna acolo e mai frig decât în sud, ne încălzeam bine, cu lemne.
Vă mai amintiţi de regele Ferdinand?
Auzisem la şcoală, dar să ştiţi că nu eram eu la curent cu politica. Nici mai târziu nu am fost, dar am auzit, ce-i drept. Cred că a fost un rege bun, ţara era prosperă, îşi modificase graniţele după Marele Război şi oamenii aveau posibilităţi atunci să se descurce. Cine muncea se descurca foarte bine. Nu erau problemele care sunt astăzi, să ştiţi.
De regina Maria se vorbea?
Se vorbea şi de ea, dar vă spun, eu una nu prea eram în cunoştinţă de cauză. Nu ştiu să vă spun multe lucruri despre regină. Abia mai târziu am aflat mai multe.
De anii de şcoală ce vă amintiţi?
Au fost frumoşi, cu toate că eu am făcut doar 4 clase. Era niţel altfel pe vremea aia, să ştiţi. Atunci, şi copiii aveau respect mai mare pentru dascăli, şi ne învăţau de bine. Nu învăţam doar materii, ci şi ce e aia cinstea, onestitatea. Ne şi unea colectivul de acolo. Eu am făcut şcoala la Orăştioara, în comună, doar acolo era pe vremea aia.
Când aţi văzut prima dată o maşină?
(râde) Prima oară am văzut la Hunedoara, dup-aia la Bucureşti, când am venit. Dar prima imagine a unei maşini o am de când mă duceam cu mama până la Hunedoara, la un târg. Aveam vreo 16 ani. Îmi amintesc că am văzut o maşină de pâine prima dată, când am intrat în oraş. M-am minunat eu atunci şi îmi ziceam, „iată ce grozăvie”.
Nu ştiaţi până atunci de existenţa automobilelor?
Ba da, ştiam, auzisem că există maşini, dar nu văzusem vreuna. Dar una e să auzi şi alta e să vezi. Gândiţi-vă că noi nu aveam televizoare. Televizor am văzut prima dată târziu, pe vremea lui Ceauşescu.
Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?
Mama era croitoreasa satului, ţesea, cosea, şi venea lumea la ea să apeleze, să ştiţi. Nu plăteau neapărat cu bani oamenii, că nu aveau, dar plăteau în schimb, cu o găină, cu lapte, cu ce se putea. Tata se ocupa cu munca la câmp. V-am spus, nu am fost bogaţi, dar ne-am descurcat.
De regele Mihai când aţi auzit prima oară?
Prima dată am auzit după ce a murit Ferdinand. Auzisem că a venit o regenţă la conducerea ţării şi vorbea lumea în sat că Mihai este noul rege. Dar nu îl văzusem, nu ştiam mare lucru despre el.
Peste 3 ani, Carol al II-lea revine şi îşi detronează fiul, tot în ’30, ajunge şi criza economică la noi. Cum vă amintiţi acele evenimente?
Nu îmi amintesc foarte multe lucruri despre rege. Noi stăteam departe de Bucureşti şi nu trecea pe la noi în vizită. Îmi amintesc de criză, că vorbeau părinţii în casă că se scumpise pâinea, rămâneau oamenii fără locuri de muncă. A fost perioada cea mai dificilă până în război. Îmi amintesc că vedeam agricultorii cum ardeau grânele şi aruncau alte produse, pentru că nu aveau cui să le vândă şi pentru că era prea scump să le recolteze.
La începutul anilor ’30, începuseră să se manifeste puternic naţionaliştii. Ce vă amintiţi de legionari?
Erau gălăgioşi, să ştiţi, dar puneau şi mâna să ajute ţăranii. Ştiu că nu se aveau bine nici cu regele, nici cu liberalii. Şeful lor era Corneliu Codreanu, până l-au asasinat oamenii lui Carol. Ce îmi plăcea la legionari e că ei erau foarte credincioşi, dar prin sat pe la noi nu prea aveau adepţi mulţi. Spunea tata că a auzit că au omorât un ministru (n.r. - primul-ministru liberal I.G. Duca a fost asasinat în 1933 de legionari), iar tata era cu liberalii, şi nu îi plăceau legionarii, spunea că sunt comandaţi de Hitler.
Până la ce vârstă aţi rămas în Orăştioara?
Până la 22 de ani, iar în toamna lui ’40, am venit în Bucureşti.
Aţi venit în Bucureşti imediat după ce România a predat partea de nord a Transilvaniei, Ungariei horthyste. Vă era teamă de unguri?
Ne era, cum să nu ne fie? Şi au făcut multe nenorociri ungurii în Ardeal, dar să ştiţi că cel mai rău a fost cu ruşii.
Cum a fost când aţi văzut atunci Bucureştiul prima oară?
Impresionant, vă daţi seama. Pentru mine, o fată de la ţară, era grozav ce vedeam eu atunci. Erau casele boierilor care se găseau în centru. Ţin minte că Ateneul m-a uimit când l-am văzut prima oară. Pe Calea Victoriei erau maşini, trăsuri şi meşteşugari. Şi să ştiţi că, deşi erau vremuri grele, viaţa era ieftină.
România devenise de la 6 septembrie 1940 stat legionar. Aţi nimerit în Bucureşti într-o perioadă foarte clocotitoare...
Da, şi se împuşcau pe stradă, îmi amintesc. Mă rog, la început, parcă prin septembrie, i-a adus Antonescu la guvernare, atunci, la început nu făcuseră mare lucru, dar după aceea şi-au făcut ei o poliţie a lor, una paralelă cu cea a statului, şi atunci au început să-şi facă de cap. Ridicau oameni, împuşcau pe cine nu le convenea. Eu îmi amintesc că treceam într-o zi pe la Piaţa Unirii şi văzusem o coloană de legionari care treceau pe partea cealaltă a străzii şi cântau. Nu îmi amintesc ce cântau, dar fredonau încolonaţi şi aveau uniforme, cântau ceva legat de „căpitan”.
Cu ce v-aţi ocupat în Bucureşti mai departe?
Am lucrat ca menajeră în casele oamenilor. Prima dată m-am angajat la o familie mai înstărită, care avea casa pe Calea Victoriei. Eu eram menajera, şi aveam o cămăruţă a mea. Locuiam tot cu ei.
În vara lui ’41, ţara intră în război de partea Germaniei.
Eh, să ştiţi că la Bucureşti nu se simţea deloc. Adică până prin ’44, când linia frontului a ajuns la Prut şi începuseră americanii să ne bombardeze, până atunci nu îţi dădeai seama că e stare de război.
Perioada războiului cum aţi petrecut-o?
În Bucureşti, m-am mutat cu soţul meu la soacra mea şi nu am mai lucrat o perioadă. Ne-am descurcat bine, deşi era stare de război şi se făceau exerciţii aici. Începuseră să dea cu bombe peste oraş americanii, au bombardat de mai multe ori prin ’44.
Cum a fost după întoarcerea armelor?
Nu pot să spun că nu îmi era teamă, la toţi ne era, ştiam că România a întors armele şi că luptăm contra nemţilor. Pe undeva speram la început că o să fie bine şi că ţara iese din război, că am trecut de partea binelui, dar imediat au venit ruşii. Speram să fie bine şi să se termine războiul, dar nu ştiam ce o să urmeze. Să vă spun sincer, simţeam că ceva nu e în ordine.
Povestiţi-mi cum a fost după venirea ruşilor!
Prima dată bucureştenii i-au aşteptat cu flori. Îmi aduc aminte că se striga prin Obor, „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus”. Oamenii credeau că vin ca armată aliată, dar ei s-au comportat ca una de ocupaţie. Furau, trăgeau cu pistoalele când se îmbătau. Şi intrase frica în femei, că se auzea că au batjocorit mai multe muieri. Eu una nu am ieşit vreo două săptămâni din casă, decât aşa, când era zi şi ştiam sigur că nu e nimeni pe stradă, dar îmi era foarte frică.
Cum a fost când a abdicat regele şi ţara a intrat pe mâna comuniştilor?
Foarte rău, vă spun, a fost foarte rău. În primul rând, pentru că şi-au bătut joc de oameni. Comuniştii au început să confişte proprietăţile la oameni, şi vă daţi seama, cum este să munceşti o viaţă întreagă şi proprietatea ta să treacă la stat, şi să-l vezi peste noapte instalat pe nu ştiu care în casa ta? Eu chiar atunci, în ’47, m-am căsătorit. Am auzit după ceva vreme că le-au confiscat proprietatea şi boierilor la care am lucrat înainte.
Ce părere v-aţi făcut despre Gheorghiu-Dej?
Dej era omul ruşilor, să ştiţi. Şi el, şi Pauker, şi Teohari Georgescu. Ştia lumea lucrul ăsta, dar nu aveam ce să facem. La început, băgaseră cartele pentru alimente şi viaţa devenea tot mai grea, că ţara plătea despăgubiri la ruşi. Soldaţii ruşi erau deja la Bucureşti. Mulţi dintre cei care erau bănuiţi că luptă contra orânduirii socialiste erau trimişi la Canal. A fost o perioadă în care te temeai, nu doar pentru tine, ci şi pentru părinţi. Nu ştiam de ei, o vreme, până prin ’50, nu i-am mai vizitat şi auzeam ce fac comuniştii.
Cu părinţii ce s-a întâmplat?
Ei au trecut cu bine peste toate, că aşa sunt părinţii, îndură şi nu spun copiilor necazurile cu care au de-a face. Au trecut cu bine peste ocupaţia Ardealului. S-au descurcat mai greu, e drept, că nu mai aveau animale, şi au făcut foamea multă vreme, dar se descurcau. Şi cu comuniştii s-au descurcat, că a fost tata inspirat să se înscrie în partid, deşi nu mi-a zis nimic până în ’53, dar nu au avut probleme.
Cum a fost după ce a venit la putere Ceauşescu?
A fost mai bine, se îmbunătăţise vremea în ţară. La început se trăia bine şi nu aveam restricţii la televizor sau la mâncare. Din ’80, a început să fie rău, că voia să plătească datoria externă şi impusese tot felul de legi. Au apărut cozi, nu mai găseai produse în magazine, a băgat din nou cartelele, şi vă spun, puteai să iei pâine sau ulei doar pe cartelă. Îmi amintesc că fiecare familie avea acces la un magazin din cartierul unde locuia, şi de acolo îţi luai cele necesare traiului. A fost greu, pentru că îmi amintesc că aveai dreptul la o jumătate de pâine pe zi.
Cum arătau cartelele acestea?
Cartelele erau ca nişte foi mai mici, ca un dreptunghi, unde erau trecute datele pe un tabel, şi acolo se însemna de fiecare dată când o foloseai. Te duceai la vânzător şi el nota în tabel ziua când îţi dădea raţia.
Ceauşescu a fost iubit de români vreun moment?
Să ştiţi că da, la început, că părea că ţine cu ţara. Despre Dej se ştia că era cu ruşii, dar Ceauşescu se luase cu ei în conflict. Ştiu că se făcuseră gărzi patriotice care să apere ţara în caz că vor ruşii să vină iar la noi. Vă spun că la început cu Ceauşescu era prima dată, după război, când credeam că e la putere unul care ţine la români. După aia, când a strâns cureaua, a fost foarte greu, trebuia să te scoli la 12 noaptea să stai la cozi pentru un pui congelat, curgea apa din el, sau un ficat congelat, la fel, pe cartelă tot. A fost foarte greu.
Cum aţi trăit Revoluţia română?
La televizor. Am văzut că au întrerupt emisiunea când vorbea Ceauşescu, şi apoi am văzut execuţia. Nu este bine că l-au împuşcat de Crăciun, că Dumnezeu vede, şi cred că din pricina asta a tras ţara după căderea comunismului. Speram să fie mai bine, vă daţi seama. Credeam că o să ne întoarcem în vremea României Mari, dar ne-am înşelat, că după Ceauşescu au venit la putere tot ăia care făceau parte dintre comunişti.
Înţeleg că sunteţi dezamăgită de ce s-a întâmplat după ’90…
Da, sigur că da. Pentru că... nu ştiu... nu ştiu cum să vă spun, e dureros să vezi că prăpastia dintre săraci şi bogaţi e aşa de mare, şi cum unii sunt lăsaţi să moară, bătrânii nu au bani de medicamente. De bine, de rău, pe vremea lui Ceauşescu exista o minimă siguranţă, şi oamenii atunci îşi puteau vedea liniştiţi de viaţă, să îşi întemeieze familii, să muncească, astăzi, mai face tineretul copii? Că tot aud la televizor că încearcă statul să dea facilităţi la femeile care au copii, degeaba, domnule! Când situaţia în ţară este aşa cum e, când omul trăieşte cu teama că mâine ajunge în stradă, nu-i mai arde lui de nimic.
În urmă cu 7 luni a murit regele Mihai. Ar fi fost mai bine cu el?
Să ştiţi că a fost un om foarte bun. Era alta ţara atunci, se gândeau la oameni, era mai multă cinste. Pe Mihai nu l-au lăsat să vină în ţară, întâi comuniştii, după aia Iliescu. Poate făcea mai multe pentru popor, el i-a iubit pe români, eu asta cred, chiar şi de acolo din ţări străine. Nu cum ziceau ize:12.0pt; mso-ascii-font-family:cambria; mso-ascii-theme-font:minor-latin; mso-fareast-font-family:"ＭＳ 明朝"; mso-fareast-theme-font:minor-fareast; mso-hansi-font-family:cambria; mso-hansi-theme-font:minor-latin; mso-bidi-font-family:"times new roman"; mso-bidi-theme-font:minor-bidi;} @page section1 {size:8.5in 11.0in; margin:1.0in 1.0in 1.0in 1.0in; mso-header-margin:.5in; mso-footer-margin:.5in; mso-paper-source:0;} div.section1 {page:section1;} -->
continuăm astăzi seria de interviuri-document cu cei care au împlinit sau împlinesc, în 2018, 100 de ani, români care s-au născut odată cu românia mare şi care sunt martorii centenarului sărbătorit de ţara noastră. episodul cu numărul zece, pe care îl aducem în prim-plan, face parte și el din programul cultural ,,bucurești - centenar”, derulat de primăria municipiului bucurești, prin administrația monumentelor și patrimoniului turistic.
Cum vedeți viitorul?
Să ştiţi că bine. O să fie mai bine, a fost rău, am trăit vremuri grele, dar vremurile se îndreaptă, şi chiar dacă acum pare mai rău ca înainte, nu rezistă ăştia care vor să fure ţara. Vine şi vremea lor, şi cred că, peste o sută de ani, România va fi unde îi este locul.
Îmi amintesc de criză, că vorbeau părinţii în casă că se scumpise pâinea,
rămâneau oamenii fără locuri de muncă. A fost perioada cea mai dificilă până în război. Îmi amintesc că vedeam agricultorii cum ardeau grânele şi aruncau alte produse, pentru că nu aveau cui să le vândă şi pentru că era prea scump să le recolteze.
Dej era omul ruşilor, să ştiţi. Şi el, şi Pauker, şi Teohari Georgescu. Ştia lumea lucrul ăsta, dar nu aveam ce să facem. La început, băgaseră cartele pentru alimente şi viaţa devenea tot mai grea, că ţara plătea despăgubiri la ruşi. Soldaţii ruşi erau deja la Bucureşti. Mulţi dintre cei care erau bănuiţi că luptă contra orânduirii socialiste erau trimişi la Canal. A fost o perioadă în care te temeai, nu doar pentru tine, ci şi pentru părinţi.