De multe ori în istorie, dar și în contemporaneitate își face loc ideea că dobânda la împrumuturi e o formă de jaf și ar trebui interzisă. În fond, de ce să plătești mai mult decât ai luat? Ceea ce nu se înțelege e că una e să dispui de resurse în prezent și alta e să amâni posesia lor pentru viitor, punându-le temporar la dispoziția altuia. Precum toate bunurile mundane, timpul este limitat. Nu suntem nemuritori, iar calitatea vieții scade pe măsură ce îmbătrânim. Dobânda nu este decât prețul timpului.
Raritatea bunurilor, de la sine înțeleasă pe vremuri ca origine a economiei, e tot mai mult ocultată în ziua de azi. Există chiar luări de poziție ale stângii radicale potrivit cărora ideea însăși de penurie nu e decât un mit propagandistic cultivat intenționat de „capitaliști” pentru a justifica exploatarea clasei muncitoare. De fapt, toate bunurile ar exista din abundență, tot ce lipsește ar fi redistribuirea lor judicioasă.
Statele se comportă la rândul lor ca și cum raritatea bunurilor n-ar fi un dat ontologic, ci doar un rezultat nefericit al unor politici neinspirate. Dacă s-ar aplica politicile „corecte”, orice formă de penurie ar dispărea, iar prosperitatea s-ar generaliza. Avem de-a face aici cu o neînțelegere fundamentală a ceea ce este prosperitatea: ea nu este anularea rarității funciare a bunurilor, ci adaptarea cu succes la ea, prin economie.
Una din sursele cele mai insidioase ale iluziei abundenței întreținută de state este de natură monetară. De vreme ce putem oricând să tipărim bani, prin metode mai primitive sau mai complexe, înseamnă că am depășit blestemul rarității bunurilor. Masa monetară poate fi multiplicată la infinit. Dacă mijloacele de schimb sunt infinite, și obiectele schimburilor sunt infinite, nu-i așa?
Asta înseamnă că deficitele bugetare, la rândul lor, nu sunt decât o iluzie aritmetic-contabilă. Penuria poate fi anulată din pix. Toată lumea se califică pentru subvenții, de la cele mai mari bănci și corporații salvate de stat pentru că sunt too big to fail până la șomeri și alte categorii de asistați sociali. Anumite industrii sau proiecte de investiții nu rezistă pe cont propriu în piață? Nu-i nimic, le acordăm ajutoare de stat. Salariile sunt prea mici? Nu-i nimic, majorăm încontinuu salariul minim. Dobânzile par prea mari? Nu-i nimic, le plafonăm prin decret. Iar cine nu adoptă poziția de drepți e reprimat subtil, prin suprareglementare.
Totul pentru a ascunde adevărul elementar că trăim într-o lume a rarității bunurilor și că doar piața liberă, adică tranzacțiile voluntare între indivizi în condiții de diviziune a muncii, de respectare a drepturilor de proprietate și a contractelor semnate, e soluția de adaptare la ea și de maximizare a prosperității.