Povestea doamnei Cuza prinde în meandrele ei destinul tulburător al unei mlădițe a aristocrației românești. Ea a fost fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției acestuia, Catinca Sturza, reprezentanți ai unor mari familii boierești din Moldova. Elena a primit o educație aleasă, dar severă, a învățat limba franceză și germană la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați - Constantin, Dumitru și Theodor (jurist, unul dintre întemeietorii „Junimii”, ministru, prim-ministru, guvernator al Băncii Naţionale a României şi membru de onoare al Academiei Române) - și de sora Zoe. La împlinirea vârstei de cincisprezece ani, Elena s-a stabilit la Iași unde a fost introdusă în înalta societate și unde l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza, cu care s-a căsătorit pe 30 aprilie 1844. Tânăra pereche s-a stabilit în casa modestă a părinților lui Cuza din Galați.
Îndatoriri
„După Revoluția de la 1848 - rețineau cercetătorii Arhivelor Naționale ale României (ANR) în priza unui crochiu închinat marii doamne -, Cuza a trebuit să ia drumul exilului alături de alți compatrioți. Elena Cuza și-a susținut soțul în timpul evenimentelor revoluționare din Moldova, astfel că a fost nevoită să-l urmeze la Cernăuți, Viena și Paris. La întoarcerea în țară, Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domn în ambele Principate prin actele de la 5 și 24 ianuarie 1859. Elena Cuza s-a străduit să se ridice la nivelul îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă doamnă a țării, luând parte la ceremonii și audiențe, organizând baluri, spectacole de caritate și promovând reformele soțului - în special, reforma agrară care a împroprietărit cu pământ peste 400.000 de familii de țărani și reforma educației care introducea obligativitatea și gratuitatea învățământului primar”.
1.000 de galbeni
Mai departe, pe urmele discretei soții a lui Alexandru Ioan Cuza: „Elena și-a dedicat întreaga viață și averea acțiunilor caritabile. În iulie 1862, după ce a vizitat în București spitalele civile și micul stabiliment pentru orfani înființat de dr. Carol Davila într-o casă din strada Colței, a decis să susțină construirea unei clădiri care să ofere adăpost și educație copiilor abandonați și fără posibilități. A înaintat un memoriu către președintele Consiliului de Miniștri, solicitând înființarea unei instituții oficiale de ocrotire a orfanilor. A donat 1.000 de galbeni Serviciului Sanitar, în vederea construirii unei clădiri adecvate ce avea să servească drept azil de copii, luând sub patronaj această instituție. Alexandru Ioan Cuza a semnat Decretul Domnesc din 18 iulie 1862, prin care s-a decis înființarea Azilului pentru copii, care avea să se numească «Elena Doamna». La 29 iulie 1862, în cadrul unei ceremonii, în fața unui numeros public, a fost pusă piatra de temelie a stabilimentului «Azilul Elena Doamna», prima mare acţiune cu caracter umanitar din țara noastră”.
Copii orfani
„Odată cu finalizarea aripii drepte a Azilului - mai sesizau cercetătorii ANR -, au fost instituționalizați 120 de copii orfani, dintre care 100 de fete și 20 de băieți. În 1863 au fost aduse 39 de orfane de la Institutul Gregorian din Iași. În plus, au fost instituționalizați și copii cu deficiențe de auz și vorbire, punându-se astfel bazele unei instrucții speciale pentru această categorie de minori. Potrivit programei aprobate de minister, la «Azilul Elena Doamna» predarea se baza în special pe însușirea meseriilor precum croitorie, cusătorie, broderie. În toamna anului 1865, la dorința Elenei Cuza, au fost aduse din fiecare județ al țării câte una sau mai multe fete, în vederea primirii educației necesare pentru a deveni învățătoare, urmând să se întoarcă după absolvire în județele de origine, pentru a transmite învățătura copiilor din școlile comunale nou înființate. Poetul Vasile Alecsandri a susținut «Azilul Elena Doamna», dăruind stabilimentului fondurile strânse din vânzarea volumului său «Doine, balade și lăcrămioare». Din 1865, Azilul a fost administrat de Eforia Spitalelor Civile și finanțat în mare măsură de aceasta, până în 1881, când a trecut sub patronajul Departamentului Instrucțiunii Publice”.
A crescut odraslele amantei
Elena Cuza nu a avut copii, dar s-a dedicat creșterii celor doi fii ai lui Alexandru Ioan Cuza din relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović (Alexandru Al. Ioan Cuza și Dimitrie Cuza), renunţând la viaţa de la Curte şi la obligaţiile sociale. După abdicarea lui Cuza, Doamna Elena a plecat din nou în exil cu soțul și cei doi fii. Rămasă singură după decesul lui Alexandru Ioan Cuza (15 mai 1873, Heidelberg), Elena Cuza s-a stabilit la Piatra Neamț. Ea și-a consacrat timpul activităților de binefacere, precum și vieții monahale. În anul 1880, a fondat la Iași Spitalul de copii «Caritatea», unde a lucrat ca infirmieră. A încetat din viață la 2 aprilie 1909 şi a fost înmormântată, după dorinţa ei, la Soleşti, pe proprietatea părinţilor”.
Politica faptului împlinit
Cum a fost ales soțul Elenei domn al României
Dacă Elena i-a dăruit soțului averea și sprijinul necondiționat, ignorând aventurile galante ale acestuia, Alexandru Ioan Cuza i-a rezervat Elenei numele care proiectat-o în istorie și legendă. Nu putem așadar să nu (re)amintim și aici faptele care au generat unirea românilor într-un singur stat, sub un singur sceptru. Lămuririle îi aparțin istoricului Gheorghe Iacob (Despre Unirea Principatelor Române, în lucrarea monumentală „Construind Unirea cea Mare”, Editura Școala Ardeleană, 2018): „În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris, în Principate au fost constituite comisii provizorii (căimăcămii), formate din câte trei membri, având sarcina de a asigura alegerile adunărilor elective, care urmau să desemneze cei doi domnitori. Adunarea electivă a Moldovei era dominată de către reprezentanţii partidei naţionale, iar cea a Ţării Româneşti de către conservatori, care sprijineau unirea, dar sub sceptrul fostului domn regulamentar, Gh. Bibescu. La Iaşi, capitala Moldovei, a fost ales domnitor Al.I. Cuza, cu unanimitatea deputaţilor prezenţi. A fost singurul candidat votat de către toţi membrii partidei naţionale şi acceptat de conservatori, după invalidarea lui Gr. Sturdza, fiul fostului domnitor regulamentar, Mihail Sturdza”.
Fruntaş al Revoluţiei de la 1848
Pe îndelete: „Colonelul Cuza, comandant al armatei ţării, era cunoscut ca fruntaş al Revoluţiei de la 1848 şi pentru demisia din funcţia de pârcălab de Galaţi, provocată de falsificarea alegerilor din Moldova. Era considerat o garanţie pentru punerea în practică a dorinţelor exprimate de adunările ad-hoc. La Bucureşti, alegerea lui Al.I. Cuza a mărit speranţele reprezentanţilor partidei naţionale. Ideea alegerii aceluiaşi domnitor - şi ca urmare a lipsei de precizie a Convenţiei de la Paris, care nu interzicea explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domnitor în cele două principate - a căpătat susţinere, iar conservatorii au fost tot mai intimidaţi de manifestările de stradă, orchestrate de membri ai partidei naţionale. Urmarea a fost alegerea lui Al.I. Cuza cu unanimitate de voturi. Impunerea lui Cuza ca domn în ambele principate a reprezentat o soluţie inteligentă şi curajoasă a românilor, pentru situaţia creată prin hotărârile Conferinţei de la Paris”.
„Norocita inspirare”
Reacțiile marilor puteri ale Europei? „«Faptul împlinit» de români «a surprins şi a derutat complet diplomaţia, care nu se aştepta deloc la acest rezultat», constata J. Jooris, diplomat belgian la Constantinopol. Alte mărturii ale vremii completează această imagine asupra evenimentului istoric: «soluţia atât de extraordinară», «abila şi îndrăzneaţa acţiune politică», «o victorie rar întâlnită în istorie», «norocita inspirare». Această trăsătură de originalitate este întărită de natura şi de nota comună a sentimentelor care au însoţit vestea evenimentelor de la Iaşi şi Bucureşti: la Viena, «surpriză» şi «cea mai mare uimire», la Constantinopol, «stupefacţie şi uimire, accelerând deruta», la Paris, «surpriză şi admiraţie», la Petersburg, «o destul de mare surpriză»”.
Act de naștere
Invocând acest moment istoric, ca exemplu de maturitate politică ce trebuia urmat de Parlamentul României, I.C. Brătianu declara în Adunarea Deputaţilor, la 1 iunie 1883, cu prilejul dezbaterii modificărilor Constituţiei: „Mi-aduc aminte când am ales pe Cuza Domn, că nu numai naţiunile cele mai tinere, dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă. Şi de atunci, tot cam aşa am urmat şi de aceea am ajuns aici” (I.C. Brătianu, „Acte şi cuvântări”, VIII, Bucureşti, 1939, p. 199). Alegerea unui singur domnitor al celor două principate a reprezentat actul de naştere al României moderne.
200 de ani s-au împlinit în această vară de la nașterea Elenei Cuza (17 iunie 1825, Iași - 2 aprilie 1909, Piatra-Neamț).
„La toate națiile, oamenii sunt aceia ce femeile au voit să fie. Ele sunt mume, ele sunt soții. Națiile cu virtuți mari ce facu să le admire istoria sunt fapta femeilor ce se aflu la înălțimea marei lor misii pe pământ”, Elena Cuza
„Elena Cuza a păstrat memoria soțului cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și - o spunea cu mândrie - le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept”, Nicolae Iorga
În intervalul 5-24 ianuarie 1859 a avut loc unul dintre cele mai importante evenimente din istoria românilor: dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Moldova, respectiv Țara Românească.
„Mi-aduc aminte când am ales pe Cuza Domn, că nu numai naţiunile cele mai tinere, dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică, că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă”, I.C. Brătianu