„Sensibilitatea față de copilărie și de suferințele ființelor mici va face din Elena Farago una dintre cele mai apreciate autoare «clasice» pentru copiii anilor ’20-’40, prezentă în manuale până azi cu poeme educative care au înduioșat generații întregi (cine nu-și amintește de «Gândăcelul» sau de «Cățelușul șchiop»?) Între numeroasele sale volume educative - «Bobocica», «Să fim buni», «Să nu plângem», «Din traista lui Moș Crăciun», «Copiilor», «Patru gâze năzdrăvane» ș.a. - o mențiune merită proza - fermecătoare - din «Ziarul unui motan», 1924 și «Într-un cuib de rândunică», 1925)”, sesiza, nu fără o anumită doză de delicatețe, criticul literar Paul Cernat în ochiul unui crochiu închinat Elenei Farago.
Arestată pentru „simpatii” țărănești după răscoala din 1907
„Căsătorită cu Francisc Farago, directorul unei bănci din Craiova, Elena va înființa câteva reviste oltene («Năzuința» ș.a.). Intră în literatură cu sprijinul liderului sămănătorist Nicolae Iorga (care-i publică primul volum, «Versuri», în 1906), fără a practica o poezie sămănătoristă; la început semna cu pseudonimul Fatma. Politic, opțiunile ei nu converg cu cele ale lui Iorga, Elena Farago având simpatii socialiste declarate”, puncta profesorul Paul Cernat. În completarea ideii: „Dedicată oamenilor «de jos», Elena donează o sumă importantă familiilor unor țărani uciși în timpul răscoalei din 1907. Faptul îi atrage arestarea pentru scurt timp, fiind eliberată la intervenția binefăcătorului ei. Va fi, ulterior, prețuită și susținută și de E. Lovinescu, cu care a avut o bogată corespondență, poate și o idilă. După apariția volumului Șoapte în amurg (1908) devine prima noastră poetă consacrată, beneficiară a unor premii prestigioase”.
Copila precoce care l-a tulburat pe Blaga
Printre ultimele comentarii marca Cernat: „Onorabilă în contextul poeziei «feminine» a epocii, poezia ulterioară («Traduceri libere», «Din taina vechilor răspântii», «Șoaptele amurgului», «Nu mi-am plecat genunchii» ș.a.) se situează între neoclasicismul lui Coșbuc și Vlahuță și un simbolism discret, melodios”. La final, câteva tușe despre fiica poetei, copilă sclipitoare care l-a impresionat pe filosoful Lucian Blaga: „Elena a fost mama Anei-Virginia (Coca) Farago (1 august 1913-1 septembrie 1974), scriitoare, publicistă, traducătoare și actriță cu biografie tumultuoasă, logodnică, la un moment dat, a avangardistului Marcel Avramescu - Ionathan X Uranus, autoarea romanului psihanalitic «Sunt fata lui Gheorghe Antim» (1936), a unei culegeri de proză scurtă intelectualizată («Vulturul albastru», 1940), a unui volum de versuri confidențiale («Poeme pentru singurătate», 1943) și a câtorva piese (poemul dramatic «Natură moartă», drama de idei «Sala de așteptare» și post-blagiana «Manole și Ana»; de remarcat că Blaga a citat, într-un eseu din 1925 despre arta copiilor, și câteva versuri ale precocei Cocuța, de 11 ani)”. O mândră descendență feminină, ce mai încolo și-ncoace!
Cum a ajuns menajeră a copiilor lui nenea Iancu
Elena a fost cel mai mare copil, din șapte, al familiei Paximade, unul greu încercat de viață. În decursul clasei a doua (urmate la Bârlad) i-au murit două surori, un frate și mama! Nevoită să renunțe la școală pentru a-și îngriji frații și surorile mai mici, Elena n-a renunțat la învățătură, noaptea, când sarcinile copleșitoare erau depășite și toți membrii familiei se dedau somnului, ea citind pe apucate, fără o îndrumare didactică. Drama clanului Paximade era însă abia la început. La scurt timp după decesul mamei, lovit fulgerător de o maladie necruțătoare, s-a stins și tatăl, în brațele Elenei. Odraslele au fost împrăștiate pe la rude, viitoarea poetă și frățiorul Gheorghe ajungând pe Dunăre, la Brăila, în grija unui unchi din partea mamei, Gheorghe Thomaide.
„Cea mai frumoasă perioadă din tinerețea mea”
Copleșită de durere și necazuri, Elena se îmbolnăvește grav la Brăila, fratele mamei fiind nevoit s-o aducă la București, pentru un tratament adecvat. În Capitală va locui o perioadă la Ernest, fratele stabilit deja aici. Cum acesta nu avea însă o situație financiară care să-i permită să-și susțină o vreme mai îndelungată sora, imediat cum s-a pus pe picioare, adolescenta s-a angajat ca menajeră în casa lui Gheorghe Panu, avocat celebru în epocă, politician, jurnalist, junimist. Această decizie disperată avea să-i îndrepte în sfârșit viața pe un făgaș mai bun. La seratele organizate regulat de familia Panu, Elena avea să-l cunoască pe Ion Luca Caragiale, care, impresionat de tragedia familiei fetei, îi propune Elenei, în condiții mai avantajoase, să aibă grijă de copiii dramaturgului. Copila de 19 ani acceptă și, începând cu 1897, va lua în grijă odraslele lui Caragiale. „A fost cea mai frumoasă perioadă din tinerețea mea”, avea să remarce, ulterior, Elena Farago. Și probabil că atunci când a așternut aceste gânduri pe hârtie s-a gândit și la seara în care și-a cunoscut viitorul soț, pe Francisc Farago, apropiat al găștii lui nenea Iancu și viitor director al Băncii Generale Române.
Recunoscută de Academie drept cea mai valoroasă poetă a epocii
La nici un an după ce și-a cunoscut aleasa inimii, Francisc Farago a și cerut-o de nevastă, cu acordul formal al lui Caragiale, pe Elena Paximade. Moldoveana cu sânge grecesc n-a ezitat, iar la 20 de ani împliniți a devenit doamna Farago cu acte în regulă. Și-a urmat bărbatul la Constanța și la Brăila, unde acesta fusese desemnat să conducă sucursalele bancare ale instituției-mamă de la București. Scăpată de griji, Elena a dat frâu liber imaginației, a început să scrie și a și debutat, la început timid, sub pseudonimul Fatma, în ziarul de stânga „România muncitoare” cu versurile intitulate - cum altcumva? - „Gândul trudiților” (1902). Un an mai târziu, încurajată de atmosfera intelectuală din casa familiei Hodoș, unde soții Farago poposeau ori de câte ori veneau la București, Elena decide să-și semneze poeziile cu propriul nume. O stimulează și sprijinul oferit ulterior de Nicolae Iorga, care din 1905 a preluat revista Sburătorul”, gazdă a mai multor poeme marca Farago.
Un băiat înfiat și o fată răsfățată
Apoi, soarta Elenei a curs spre Cetatea Banilor, spre Bănie, unde soțul Francisc a fost transferat în siajul carierei de finanțist. Craiova a însemnat pentru poetă începutul gloriei și al succesului, venite odată cu Mihnea, băiețelul înfiat în 1907. După apariția pruncului în casa Farago - unde se țineau și ședințele literare ale revistei Ramuri -, Elena începe să creeze versuri și proze pentru copii. Nu mai puțin de șase astfel de volume a publicat până în 1908, când fosta fată în casă a lui Caragiale este recompensată cu Marele Premiu al Academiei Române pentru culegerea de versuri „Șoapte din umbră”. Momentul a coincis cu recunoașterea Elenei Farago drept cea mai importantă poetă a timpului, distincție care a ambiționat-o în asemenea măsură încât în 1920 primea din nou aprecierile Academiei Române, de data aceasta pentru volumul „Din traista lui Moș Crăciun”. Au fost anii fertili ai poetei, dar și ai mamei Elena, care a adus-o pe lume pe Cocuța, viitoarea literată Ana-Virginia Farago.
Femeia-instituție
Mamă spirituală și sprijin pentru nenumărați oameni de litere aflați la început de drum, Elena Farago era „colorată” în tușe calde până și de năbădăiosul Geo Bogza: „A fost o vreme când, pentru orice intelectual român, Craiova însemna Elena Farago. Acolo, în capitala Olteniei, continua o bănie, datorită unei femei a cărei casă cu ușa mereu deschisă devenise o instituţie: oricine îi trecea pragul pleca mai bogat sufleteşte, mai hotărât să respingă urâtul și nedreptatea”.
69 de ani s-au împlinit pe 4 ianuarie 2023 de la moartea poetei Elena Farago
Elena Farago a avut o viață de roman”, I.L. Caragiale
După apariția volumului Șoapte în amurg (1908) devine prima noastră poetă consacrată, beneficiară a unor premii prestigioase”, Paul Cernat, critic literar
În 1907, Elena și Francisc Farago îl adoptau pe Mihnea, un băiețel rămas pe drumuri după răscoala țărănească înăbușită în sânge de autoritățile regatului condus de Carol I