„Fiu al unui medic cu ascendență transilvană nobiliară (Theodor Botta) și al unei mame de origine corsicană (Aglaia Franceschi), debutat - ca atâția alții - în arghezienele Bilete de papagal (1929), membru al grupării boeme Corabia cu ratați, Emil Botta a marcat istoria poeziei românești modern(ist)e mai ales prin primul său volum, Întunecatul April (1937), unde spiritul teatralizant, cultivat, format la școala romanticilor englezi și germani, capătă o notă existențial-morbidă; există la el o întreagă mitologie a morții, care nu e doar în spiritul epocii, și o poezie cu măști, care e doar a lui.”, reținea istoricul și criticul literar Paul Cernat în pripa unor acuarele ce conturează portretul poetului-actor Emil Botta.
Depresiv alcoolic și narcoman
„Următoarele titluri (Pe-o gură de rai, textele noi din Poezii, Un dor fără sațiu) - aprecia în continuare Paul Cernat - stilizează emfatic, cu rezultate variabile, un orfism folcloric, alegoric și mitologizant. Imaginea de artist damnat și himeric (confirmată și în viața autorului, cunoscut ca depresiv alcoolic și narcoman) se exprimă convingător în fantastul și pe nedrept uitatul volum de proze Trântorul. Specializat în roluri de tragedie și dramă, rămas în conștiința publică prin rolurile din Hamlet, Unchiul Vania sau Năpasta (Ion îi venea mănușă), dar și din filme ca Răscoala, Pădurea spânzuraților, Dacii, Columna sau Reconstituirea, actorul afișa aceeași poză sumbră, cu voce cavernos-lugubră, de romantism gotic.”
Artist pentru toate anotimpurile ideologice
În contrast: „Spre deosebire de fratele său Dan Botta, implicat masiv în aventura legionară, fratele Emil a știut să rămână, in sotto voce, un artist pentru toate anotimpurile ideologice. Posteritatea sa critică a avut parte de câteva monografii notabile: Apocrife despre Emil Botta de Doina Uricariu (care l-a și editat), Emil Botta - despre frontierele inocenței de Radu Călin Cristea și, last but not, least, teza de doctorat a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Emil Botta: ars moriendi.”
Ultimele cuvinte
La dispariția artistului, Radu Popescu nota: „Botta era în aşa măsură locuitor, aborigen al acestui univers, încât aceasta se observa în comportarea lui, în înfăţişarea lui fizică, în vorba lui. Aerul absent, solitudinea, incapacitatea stabilirii şi a continuării unor relaţii permanente de aici îi veneau. Tot de aici - la acest bărbat atât de frumos, la acest actor obişnuit cu ţinuta, cu eleganţa marilor roluri clasice - mersul ciudat, pasul inegal, încovoierea, un fel de stângăcie, de nesiguranţă, pe asfaltul nostru pământean, semnul imponderabilităţii sau al supraponderabilităţii, al celui venit din altă planetă.” Emil Botta s-a stins în dimineaţa zilei de 24 iulie 1977, duminică, la Spitalul „Alexandru Sahia”, ultimele cuvinte tulburându-l definitiv pe medicul Radu G. Ioan, care-i veghea agonia: „Mă simt foarte bine”.
Respingerea materiei
La șase zile după moartea lui Emil Botta, Eugen Jebeleanu scria în „Luceafărul” (30 iulie 1977): „Retractil, deseori ironic, mânios nu o dată - el era numai nedumerire. Nedumerirea Spiritului, care nu ştie ce rost are pământul. Ca să calce pe el oamenii, câţiva ani, şi apoi să fie înghiţiţi de el, pământul, şi transformaţi pe vecie în făină de oase şi culturi de viermi? Spiritul descins din alte lumi se umplea de oroare şi respingea, cu nedumerire, Materia acestei planete.”
Recunoaștere
În 1937, Emil Botta era distins cu Premiul pentru poezie al Editurii Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, pentru un volum bizar-irepetabil al literaturii noastre: „Întunecatul april”. Trei decenii mai târziu, în plin comunism, primea din partea Academiei Române Premiul „Mihai Eminescu”.
Însurat cu „muza” lui Camil Petrescu
Îndrăgostit în tinerețe de actrița Clody Bertola (căreia-i trimitea zi de zi versuri de amor), respins de aceasta, enigmaticul Emil Botta avea s-o ia de soție (căsnicie morganatică) pe „Mimi” (Maria Botta), colegă de scenă la „Național”, „muză” a romancierului și filosofului Camil Petrescu. Autorul „Patului lui Procust” o descria în termeni elogioși pe „Mimi” într-o cronică găzduită de Revista Fundaţiilor Regale (anul XIII, nr. 11, noiembrie 1946): „Timp de şase ani - scria Camil Petrescu -, Mimi Botta a fost una dintre cele mai frumoase actriţe ale Teatrului Naţional. Admirabil proporţionată, cu un cap realizat parcă în pastel, extrem de elegantă şi mai ales frumos coafată, a fost obligată să facă figuraţie în toate piesele de mare lux şi să joace toate cochetele antipatice, care aveau de spus două-trei replici neroade.”
Frumusețe patetică și tulburătoare
Ușurel, nu vă pripiți, conu’ Camil avea s-o întoarcă rapid din condei: „Dar, într-o zi, această Mimi Botta a devenit ea însăşi cea adevărată, s-a rezolvat în hiperemotiva Maria Botta. Dintr-o frumuseţe elegantă, aşa cum sunt o duzină în teatrul bucureştean, a devenit una dintre cele mai patetice şi mai tulburătoare frumuseţi scenice din câte am cunoscut vreodată în teatrul românesc. Obrajii, în nuditatea lor fără fard, au căpătat o paloare, o stranie oboseală, de parcă ar purta toată durerea neexprimată a lumii, gura dur arcuită spune, prin simpla ei tăcere, mai mult decât zece tirade la un loc, iar frumoşii ochi verzi cu reflexe albăstrii parcă poartă oboseala unor halucinaţii şi, în acelaşi timp, arderea unor năzuinţe irealizabile.” Eh, a nemurit-o, ori ba, Camil Petrescu pe nevasta lui Emil Botta?
Prin lumina unică a privirii albăstrii
Și scriitorul abia se încălzise: „După Doamna Bovary, după Ultima noapte, această tânără actriţă a devenit expresia suferinţei torturate de un destin neînduplecat. Din clipa în care intră în scenă, sala întunecată, din care numai privirile lucesc, tresare şi aşteaptă, căci această actriţă este spontaneitatea însăşi. Un avizat critic de teatru făcea odată − surprins − observaţia că Maria Botta e dintre puţinii actori care, în scenă, îţi dau impresia că nu ştii ce urmează, că îşi trăieşte rolul cu toate spaimele şi neprevăzutul lui, ca şi când în fiecare seară şi-ar descoperi porunca soartei întâia dată. Suferinţa însăşi în scenă nu are valoare de artă, dar suferinţa Mariei Botta e numai transfigurare prin lumina unică a privirii albăstrii, prin nobleţea palidă a obrajilor şi prin glasul care trece de la şoapta arzătoare la ţipătul unei viori, căci vocea Mariei Botta se alege din tortura până la deznădejde a întregului trup, cu obsesiile, păcatele şi frumuseţile lui.”
Dama Cameliilor şi a păcatului
Hașurăm delirul camilpetrescian, savuros de altfel, din cauza spațiului limitat: „Hiperemotivă într-un grad aproape de necrezut, interpreta atâtor victime fascinante suportă însă legea propriului ei temperament. Neliniştea ei aproape bolnăvicioasă (şi neliniştea îşi are insuficienţele ei, ca să zicem aşa) este a tuturor aparatelor hipersensibile, care sunt prea uşor tulburate de mediul înconjurător, şi cele mai ades anulate în funcţia lor delicată. (…) Din fericire pentru ea şi pentru Teatrul Românesc, Maria Botta îşi are încă de pe acum prietenii, poate puţini dar fanatici, ai jocului ei de floare mistuită şi de obsesie şi vitregia vremii şi o galerie întreagă de victime ilustre ale iubirii, eroine palide şi predestinate o aşteaptă în viitor, de la Julieta tragică din Verona, la Dama Cameliilor şi a păcatului.”
Versuri în oglindă
O dovadă discretă, delicat-tenebroasă a liricii lui Emil Botta:
Egalii cu zero
O arteră,
un aerian bulevard.
Şi la nr. 52
sorb din cupa vieţii şi eu,
necruţat de ani, de spate adus,
sorb rar şi visez
şi sînt altundeva,
la polul opus.
Şi visez Utopia
şi alte himerice.
Şi parcă prind grai
pereţii smintiţi,
vedenii colerice.
Şi, pierdut în oglindă,
mă înfioară
ochii pe care-i zăresc:
egalii cu zero,
altădată albaştri,
se făcură pe dată ca iadul.
Şi văd creieri de munte
şi urcuşul e greu,
sînt un trist alpinist,
Sisif sînt, al moliilor.
Şi cad şi recad,
un munte suind.
47 de ani se vor fi împlinit în 24 iulie 2024 de la moartea poetului-actor Emil Botta
„Emil Botta a marcat istoria poeziei românești modern(ist)e mai ales prin primul său volum, Întunecatul April (1937).”, Paul Cernat, istoric literar
„Specializat în roluri de tragedie și dramă, actorul Emil Botta afișa aceeași poză sumbră, cu voce cavernos-lugubră, de romantism gotic.”, Paul Cernat
„Spre deosebire de fratele său Dan Botta, implicat masiv în aventura legionară, fratele Emil a știut să rămână, in sotto voce, un artist pentru toate anotimpurile ideologice.”, Paul Cernat
„Retractil, deseori ironic, mânios nu o dată - el era numai nedumerire. Nedumerirea Spiritului, care nu ştie ce rost are pământul.”, Eugen Jebeleanu, la moartea lui Emil Botta