Ernani este o dramă lirică de operă, în patru acte, de Giuseppe Verdi pe un libret italian de Francesco Maria Piave, bazată pe piesa de teatru Hernani din 1830 de Victor Hugo.
Teatrul La Fenice din Veneția i-a cerut lui Verdi să scrie o operă, dar găsirea subiectului potrivit a durat o perioadă destul de îndelungată, dat fiind și faptul că Verdi lucra cu neexperimentatul Piave mai întâi la modelarea și apoi la adapatarea dramei de Hugo într-un libret acceptabil. Compozitorul a intervenit asupra mai multor puncte importante, insistând, de exemplu, ca rolul lui Ernani să fie cântat de un tenor (mai degrabă decât de un contralto, așa cum fusese plănuit inițial).
Ernani a fost interpretat pentru prima dată pe 9 martie 1844 și s-a bucurat de un succes imens, fiind interpretat de nenumărate ori în timpul primilor săi ani. Astfel a devenit cea mai populară operă a lui Verdi până când a fost înlocuită de Il trovatore după 1853. În 1904, a devenit prima operă înregistrată complet.
Hernani de Hugo era un exemplu tipic al dramei romantice franceze de la începutul secolului al XIX-lea, prezentând personaje sfâșiate de emoții conflictuale și impulsuri morale, care operează în intrigi extrem de melodramatice. Hernani este totodată o operă revoluționară, frământată de constrângerile teatrului contemporan, Hugo intenționând să expună nedreptatea socială, adesea nuanțată de fanatism religios, precum și exploatarea femeilor de către familie.
Contradicțiile au marcat primele spectacole la Théâtre-Français din Paris; unii s-au opus încălcării de către Hugo a principiilor formale și a tonului tradițional al teatrului tragic francez neoclasic, inclusiv lipsa lui de reținere lingvistică. Susținătorii lui Hugo – aceștia includ tineri avangardisti precum Théophile Gautier, Hector Berlioz și Honoré de Balzac, identificați prin extravaganța ținutei lor și a dorinței lor de „libertate” față de constrângerile trecutului apreciau criticile aduse lui Hugo ca fiind „ o scandalizare a filistenilor”.
Operele timpurii ale lui Verdi sunt rar puse în scenă, însă este vital să recunoaștem influența lor profundă asupra operei ulterioare. George Bernard Shaw a sugerat că Ernani a reprezentat acel „produs ultraclasic al romantismului, grandioasa operă italiană în care arta executivă constă într-o etapă splendidă de eroism personal, iar drama ia naștere din stimulentele cele mai simple și universale ale acestora”.
Verdi a insistat ca libretistul său neexperimentat, Francesco Maria Piave, să urmărească piesa lui Hugo cât mai de aproape posibil, dar să aducă în același timp o atitudine nouă în opera italiană. Amplasat la curtea spaniolă în 1519, Don Carlo, regele Spaniei, este rivalul lui Ernani, un bandit notoriu și aristocrat deghizat, pentru dragostea frumoasei nobile Elvira, care este logodită cu unchiul ei, Don Ruy Gomez da Silva. Printr-o serie de evenimente adesea improbabile și schimbări bruște de avere, Carlo îi acordă în sfârșit mâna Elvirei lui Ernani. Cu toate acestea, Ernani se angajase să o salveze pe Elvira după ce a fost răpită de Carlo și a jurat să-și predea viața atunci când va reuși, dându-i lui da Silva un corn pentru a anunța când ar trebui să moară.
Finalul piesei ne aduce pe terasa palatului din Zaragoza al lui Don Juan de Aragon, unde se aude ecoul serbării nunții acestuia cu Elvira. Printre invitați, își face loc o siluetă sumbră și răsună semnalul de corn – da Silva a sosit să-i amintească lui Ernani de îndeplinirea legământului și, neîndurător, îi lasă o singură alegere: pumnalul sau otrava. Implorările sunt zadarnice. Ernani își curmă viața, iar Elvira îl urmează.
Ernani vine pe scena Operei Naționale din București cu o poveste despre dragoste și onoare, într-o istorie care poate fi sintetizată prin ceea ce spunea Corneille: dragostea e o plăcere; onoarea e o datorie.