Marile bătălii electorale din România sunt orientate de strategii nevăzuți ai campaniilor doar spre probleme strict interne și acelea selectate dintre cele marginale. Deși de mai bine de un deceniu suntem membri UE și NATO, deciziile executivului și legislativului fiind sub controlul de conformitate al celor două mari organizații, politicienii români prezintă electoratului platforme care să capaciteze voturile suveraniste. Justiția, cea mai firavă putere a statului, este și ea monitorizată printr-un sufocant MCV, de care nu mai scapă, dar se declară independentă. Marile partide se întrec în a „livra” senzația falsă că au „programe naționale”, care vor asigura „binele poporului”, dar de fapt deciziile sunt controlate de centrele de putere externe de la Bruxelles sau Washington, atente ca accentele de independență să nu iasă din limitele acceptate de „cei mari și mai tari”. Gradele de libertate ale decidenților de la București se manifestă mai mult verbal, cu accente virulente spre adversarii politici interni, jocul fiind să plaseze acestora anatema că vor să scoată țara de pe traiectoria Vestică și să pună busola spre Est. Cei care se revendică „de dreapta” au reușit să lipească „stângii” eticheta de „ciuma roșie”, scoasă din arsenalul propagandei naziste, PSD nefiind capabil să o contracareze. Mai mult, liderii stângii au declanșat „războaie” pe mai multe fronturi fără să aibă aliați, trezindu-se brusc izolați în familia lor politică europeană, Timmermans, prietenul serviciilor, adăugându-se la adversarii lui Dragnea. Trimis de o jumătate de an în opoziție, PSD s-a repliat și se află acum în situația favorabilă de a reuși să treacă moțiunea de cenzură pentru demiterea Guvernului Orban. O catifelare a discursului european, mereu „pe fază” pentru a sancționa erorile în cascadă ale PNL, PSD este și speranța consistentă a socialiștilor europeni pentru a recuceri poziția la guvernare. Cei care cântau nu de mult prohodul stângii europene văd cu îngrijorare că, în Portugalia, Spania, Croația, Italia, Finlanda, Suedia, Slovacia, Danemarca, Malta, social democrații conduc guverne sau președinții, iar în Germania, Cehia și Luxemburg au poziția de nr. 2 în guverne de coaliție. Să nu uităm că miza înlăturării echipei Dăncilă a fost blocarea numirii comisarului european propus de PSD, care ar fi dat o majoritate a socialiștilor în Comisia Europeană. Așadar, pentru a înțelege jocurile interne este bine să cunoaștem ce se întâmplă în ansamblul UE unde lupta dintre populari și socialiști se duce pas cu pas, țară cu țară. De aceea Iohannis se bate de ani buni pentru a avea „guvernul meu”, pentru a nu mai fi privit ca un „looser” în familia PPE pe care nu o mai frecventa după „dezastrul” din 2016. Dacă PNL ar pierde alegerile parlamentare, Iohannis se va da peste cap să formeze o majoritate de dreapta în orice condiții, ca să poată defila la Bruxelles pe „partea dreaptă”. Nu se va da în lături nici de la a reactiva sloganurile naziste pentru a bloca „ciuma roșie” să revină la guvernare. Pentru Iohannis, nu democrația contează, ci evitarea unei catastrofe personale.