România are soluția sub picioarele sale, în propriile ape teritoriale: Marea Neagră ne oferă un „pașaport” către securitate energetică și prosperitate. Dar pentru asta nu trebuie să fim doar un extractor de resurse, ci un arhitect de valoare adăugată. Acest „pașaport” trebuie validat prin politici publice coerente, prin stabilitate legislativă de neclintit și printr-un curaj investițional pe măsură.
Am putea spune că, de fapt, România se află astăzi într-un punct de inflexiune pe care manualele de economie l-ar putea studia, peste decenii, fie ca pe „momentul marii renașteri industriale”, fie ca pe „marea ocazie irosită”. Și oficialii de la Bruxelles cunosc ceea ce industria autohtonă o știe deja: România ajunge să fie cel mai mare producător de gaze naturale din Uniunea Europeană. Asta înseamnă că, într-o UE însetată de resurse și fragilizată de dependențe geopolitice, România devine o insulă de securitate energetică. Dar întrebarea care trebuie să ne țină treji nu este cât de mult gaz vom produce din subsolul Mării Negre, ci ce alegem să facem cu el odată adus la mal.
Istoria economică a României este marcată de un neajuns recurent: ne-am limitat adesea la a fi furnizori de materie primă brută și importatori de produse finite scumpe. Am exportat grâu și am importat aluat congelat; am exportat bușteni și am importat mobilă, am vândut granit și am pus în loc pavele de import. În sectorul energetic, riscul este identic. Putem alege calea facilă: să rămânem doar o simplă stație de tranzit, o „benzinărie” la marginea UE care livrează gaz prin conducte către industriile performante ale Occidentului. Sau putem alege calea curajoasă: transformarea acestui gaz în valoare adăugată, aici, acasă. Am spus-o deja în cadrul recentului ZF Power Summit: cea mai bună utilizare a gazului nu este flacăra de la aragaz. Cea mai inteligentă utilizare este transformarea moleculei de gaz în valoare adăugată.
Diferența dintre aceste două drumuri se măsoară în miliarde de euro la PIB și în zeci de mii de locuri de muncă. O moleculă de gaz arsă într-o centrală pentru căldură are o valoare. Aceeași moleculă, transformată într-o fabrică de îngrășăminte sau într-un combinat petrochimic în polimeri, mase plastice speciale sau produse farmaceutice, își multiplică valoarea de cel puțin zece ori. În prezent, România importă masiv produse chimice și îngrășăminte, deși are resursa de bază sub picioare. Ar fi timpul să inversăm acest flux.
Reindustrializarea României nu este un slogan electoral, ci o necesitate economică. Gazul din perimetrele offshore - precum cel ce va fi produs din Neptun Deep - reprezintă „combustibilul” acestei renașteri. Dar pentru asta este nevoie de o gândire la nivelul statului care să încurajeze deopotrivă producătorii de gaze naturale și marii consumatori industriali. Revigorarea și modernizarea combinatelor chimice și atragerea de noi investiții în unități de producție moderne nu înseamnă doar balanță comercială pozitivă, ci înseamnă și suveranitate economică.
Când depinzi de îngrășămintele altora pentru a-ți hrăni populația, ești vulnerabil. Când ai propriul gaz și îl transformi în hrană pentru pământ și materie primă pentru industrie, ești un jucător strategic. Gazul de la Marea Neagră poate și trebuie să devină coloana vertebrală a unui nou ecosistem industrial românesc.
Mai mult, într-o eră a tranziției energetice forțate, mulți privesc gazul natural ca pe o resursă de apus. Este o eroare de judecată tactică. Realitatea tehnică ne spune că nu putem avea o rețea electrică stabilă bazată doar pe regenerabile fără o „centură de siguranță”. Soarele și vântul sunt intermitente; gazul este constant și controlabil; el este „centura de siguranță”. Nu putem vorbi despre energie verde fără o bază solidă și sigură. În zilele fără vânt sau fără soare, gazul este cel care menține lumina aprinsă în casele românilor și utilajele pornite în fabrici. Este partenerul natural al regenerabilelor, oferind acea flexibilitate pe care nicio altă resursă nu o poate asigura la această scară, în acest moment. Centralele moderne pe gaz, cu ciclu combinat, sunt cele care vor permite României să renunțe definitiv la cărbune fără să riște blackout-uri. Mai mult, infrastructura de gaz pe care o dezvoltăm astăzi poate fi, în fapt, infrastructura pentru hidrogenul de mâine. Marea Neagră nu ne oferă doar metan, ci ne oferă și șansa de a performa într-o viitoare producție de hidrogen albastru, realizând un ciclu perfect de economie circulară.
Dar atenție: marii investitori nu se tem de taxe mari, cât se tem de taxe multe și imprevizibile. Proiectele din Marea Neagră se întind pe decenii; la noi legile se pot schimba peste noapte, iar asta înseamnă incertitudine, lipsă de predictibilitate, incoerență. Statul trebuie să înceteze să vadă industria gazului doar ca pe o sursă de venituri imediate la buget și să o privească ca pe un partener strategic pentru următorii 50 de ani. Statul trebuie să înțeleagă că este de fapt un acționar la o industrie care poate să-i aducă beneficii pe termen lung, nu doar când are nevoie să stingă pompieristic un incendiu bugetar.
Statutul de cel mai mare producător de gaze din UE nu este un premiu de consolare pentru anii de subdezvoltare, ci trebuie privit ca biletul nostru de ordine la masa economiilor europene care contează. Avem resursa, avem specialiștii, avem acum și contextul geopolitic care ne favorizează. E timpul să trecem de la „avem potențial” la „avem producție și prosperitate”. Însă asta nu ține deloc de producătorii autohtoni de gaze naturale. Ține doar de politica economică și industrială a țării și de capacitatea statului român de a promova și atrage investiții majore în propria industrie.
Marea Neagră ne dă resursa; dar doar noi, prin inteligență și voință politică, putem să îi dăm valoarea pe care românii o merită.
—-
Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES și director general al FPE.