Noi le reparam, le reumpleam, le foloseam până la epuizare. Nu eram mai economi când puneam supape brichetelor de unică folosință și le încărcam cu gaz de butelie, eram pur și simplu săraci. Productivitatea nu ne permitea altceva.
Când Ceaușescu a ordonat rambursarea accelerată a datoriei externe, ajustarea a fost brutală. Convergența cu Vestul s-a prăbușit. Filme precum Nea Mărin miliardar din 1979 surprind exact momentul în care economia începe să nu mai țină pasul.
Astăzi avem brichete și pixuri, carduri, leasing, două mașini în familie. Problema este însă că nu le avem pentru că am sporit productivitatea, ci pentru că ne-am îndatorat. Deficitul a devenit reflex.
După 1990, datoria publică a crescut constant. În 2008 era relativ controlată, dar după s-a mărit galopant. Nu e vorba de pixuri sau brichete, ci de cheltuieli rigide, politici fiscale nepotrivite productivității și de lipsa reformelor. Iar exemplul Greciei vădește cel mai bine cât costă supraîndatorarea...
Polonia arată ce se poate face. Între 2013 și 2019, a redus datoria de la 57% la 45% din PIB. Stabilitatea fiscală precede ambiția politică. Productivitatea trebuie sporită înainte de autonomie economică. Gradualismul, așa cum îl vedem la noi, reduce soldul doar puțin câte puțin, menținând totodată povara dobânzilor și riscul fiscal.
Irlanda a ales fiscalitate redusă, stat suplu, atragere de investiții. Și după deficit în 2020, a ajuns la excedent, nu prin taxe mai mari, ci prin controlul cheltuielilor și expansiune economică. Excedentul e protecție strategică, nu obsesie contabilă.
Președintele Argentinei, Javier Milei, care a apărut de curând într-o poză în compania președintelui României, Nicușor Dan, duce în țara sud-americană lecția la extrem. Nu pierde vremea cu consultări interminabile. Începe direct cu reforme concrete: desființarea comitetelor și comițiilor, eliminarea subvențiilor, reducerea birocrației, privatizarea companiilor de stat. Într-un timp foarte scurt, statul latino-american marcat și slăbit de anii de peronism trece de la deficit bugetar la excedent. Inflația scade de câteva ori, rata sărăciei se micșorează semnificativ, datoria publică se reduce, stabilitatea fiscală se restabilește.
Gradualismul perpetuează îndatorarea. Terapia de șoc aplicată de Leszek Balcerowicz în Polonia, orchestrată de Patrick Honohan în Irlanda și folosită ca tratament forte în cele din urmă de Javier Milei în Argentina indică limpede calea: stat mai suplu, cheltuieli corect direcționate, libertate economică reală. Excedentul bugetar nu este austeritate ideologică; e diferența dintre a trăi din venituri și a trăi pe datorie, dintre o economie care își controlează viitorul și una captivă în debite. Povara se mută în viitor. În loc ca părinții să strângă pentru copii, copiii ajung să plătească nota părinților. Este o inversare morală, nu doar contabilă.
O spun din nou: România nu s-a dezechilibrat atunci când a mers pe mâna unor deficite şi datorii ce s-au mărit încet. Dar analiștii nu pomenesc de ce e de preferat excedentul deficitului bugetar și ce trebuie făcut pentru a înlătura deficitul structural.