GHEORGHE SĂSĂRMAN este unul dintre seniorii genului Science Fiction şi Fantasy modern. Absolvent al Institutului de Arhitectură Ion Mincu din București, doctor în Teoria arhitecturii, jurnalist până în 1982 la Contemporanul; constrâns din motive politice, este obligat să renunțe și să plece din țară, la München, unde lucrează atât ca informatician, cât și ca director și editor al Asociației culturale Apoziția, Președinte de onoare al Ligii Asociațiilor româno-germane. A fost distins cu nenumărate premii, printre care Premiul pentru eseu al Uniunii Arhitecților, Premiul Europa, Premiul pentru roman al revistei Știință și Tehnică, Premiul Ion Hobana.
Acum, de Paște, mi-am amintit de romanul semnat de tine Adevărata cronică a morții lui Yeșua Ha-Nozri, care încerca să ilustreze cum anume a reacționat societatea de azi la venirea lui Hristos, punând în discuție teze fundamentale ale religiei creștine, dar lăsând totodată deschisă interpretarea faptelor și evitând orice fel de concluzie partizană. În romanul tău Cuadratura cercului, ca doctor în Teoria arhitecturii, ți-ai propus să urmărești în plan literar, printr-o suită de portrete văzute ca prin telescop, destinul milenar al civilizației urbane, cu măreția, cu paradoxurile și cu dramele sale. În centrul atenției se afla soarta omului, experiența tragică a conflictului dintre demersul rațional și absurdul existențial, dintre marșul triumfal al progresului și riposta naturii.
Între timp, romanul meu despre apariția lui Yeșua la München a fost distins în 2017 de Uniunea Scriitorilor, Filiala Cluj, cu Premiul Liviu Rebreanu (Cartea anului 2016, la categoria Proză), iar anul trecut a fost transpus în germană de către excelentul traducător Georg Aescht; acum căutăm împreună un editor.
Cuadratura cercului (ediția germană Verlag Lindenstruth din Giessen), carte care fusese deja publicată în Franța (1994), în Spania (2010) și în S.U.A. (2013, în traducerea cunoscutei scriitoare Ursula K. Le Guin), a apărut în iunie 2019 și în Japonia, într-o admirabilă prezentare grafică – la Editura Tokyo Sogensha, tradus de profesorul Sumiya Haruya. Recent, acesta mi-a comunicat că, în cadrul unei anchete adresate unor scriitori, critici și istorici literari de către cea mai importantă editură de Science-Fiction a țării, volumul s-a plasat pe locul nouă, dintr-o selecție de treizeci de traduceri ale genului, apărute anul trecut în Japonia (marea majoritate, bineînțeles, best-seller-uri de autori anglo-americani).
Tot anul trecut am terminat un nou volum de proză, Alfabetul distopiilor, care urmează să apară curând la Editura Școala Ardeleană (un fragment a fost publicat în numărul din februarie al Revistei Apostrof). Din păcate, în condițiile impuse de combaterea pandemiei Covid-19, nu-mi pare posibil să-mi plănuiesc o deplasare în țară pentru a participa la lansarea cărții; de altfel, câtă vreme librăriile rămân închise, tipărirea ei nici nu prea are sens. Molima ar putea pune sub semnul întrebării și scadența ediției italiene a Cuadraturii cercului, prevăzută să apară în acest an în colecția Future Fiction, condusă de scriitorul Francesco Verso; deocamdată Anita Bernacchia lucrează însă cu sârg la tălmăcirea celor 36 de povestiri ale volumului. Iar interes pentru traducerea lui mi-a fost semnalat și din parea unor editori din Brazilia și din Coreea de Sud.
Acum, sub ameninţarea globală a Covid-19, care este situația în Germania? Care este starea de spirit a oamenilor şi cum privesc ei măsurile restrictive luate de autorităţi?
În Bavaria, epidemia încă n-a ajuns la temutul ei apogeu. Guvernul ne avertizează că maxima urgie abia urmează să-și arate rânjetul hidos. Școlile sunt închise de mai bine de patru săptămâni, iar măsurile restrictive (închiderea lăcașurilor de cultură, a arenelor sportive, a magazinelor, cu excepția celor alimentare și a farmaciilor, consemnarea locuitorilor la domiciliu, cu posibilitatea de a ieși doar pentru a merge la lucru, la cumpărături și la plimbare, dar numai de unul singur sau cu cei cu care locuiesc împreună etc.) durează și ele de trei săptămâni.
Măștile și costumele de protecție pentru personalul medical din spitale se spune că ar ajunge doar pentru o săptămână, la fel și medicamentele pentru tratamentul intensiv al pacienților în stare gravă; se fac demersuri intense pentru remedierea din mers a situației, dar încă nu se știe cu cât succes. Scenariile cele mai sceptice prezic stări extreme, în care medicii din spitale vor fi nevoiți să aleagă, în cazurile disperate, din lipsă de paturi corespunzător dotate, între cei ce vor putea fi salvați și cei cărora le va fi doar ușurată agonia. Cum celor care îi îngrijesc pe bătrânii din aziluri nu li s-au putut asigura (și deci n-au putut fi obligați să poarte) măști și costume de protecție, sunt destule situații în care în asemenea așezăminte molima a făcut ravagii, vârstnicii fiind, precum se știe, cei mai periclitați. Iar până când va fi disponibil un vaccin sau cel puțin un medicament cu efect sigur, va mai trece un an sau poate și mai mult.
Starea de spirit a oamenilor pare în general bună: în sondajele de opinie, 90% se declară de acord cu măsurile restrictive (după unele comentarii, o dovadă de disciplină, după altele mai curând un semn că lumea e speriată). Totuși mai sunt destui care refuză să accepte interdicțiile și îi vezi circulând sau stând de vorbă în grupuri, pe străzi sau în parcuri – ceea ce, pe fondul pustietății generalizate a spațiilor publice, bate și mai tare la ochi. În cele mai multe cazuri, e vorba de tineri care, fie din teribilism, fie știind că la vârsta lor nu fac parte dintr-o categorie periclitată, nu par să ia în serios riscul la care îi expun mai ales pe alții prin faptul că, accelerând răspândirea molimei, sporesc mult probabilitatea ca numărul înbolnăvirilor să depășească în mod dezastruos capacitatea de spitalizare a cazurilor grave.
Mai ciudat este că se mai văd uneori și oameni în vârstă umblând foarte senini, fără minima precauție de a-și fi pus o mască (de fapt, foarte puțină lume poartă aici mască, încă n-a devenit obligatoriu), de parcă s-ar socoti imuni. Poate că unii merg la cumpărături, neavând pe cine să trimită în locul lor și neștiind să-și comande online cele necesare traiului zilnic. De aceea sunt binevenite și lăudabile acele inițiative inimoase, cum am aflat de pe la prieteni că ar exista pe alocuri, unde locatarii mai tineri se oferă să-și ajute vecinii din bloc mai vârstnici, aducându-le la nevoie mărfuri de la magazinele din apropiere. E de mirare că asemenea gesturi de întrajutorare nu au căpătat amploare și forme mai organizate, la o nație care știe să primească cu brațele deschise milioane de migranți, în chip de Willkommenskultur (cuvânt greu de tradus: „cultură de bun-venit”). Îți vine chiar să crezi că, pentru unii nemți, iubirea aproapelui e mai puțin meritorie decât iubirea... celui-de-departe! Cu atât mai greu de acceptat par reproșurile, la capitolul solidaritate, venite din partea unor voci arțăgoase din sudul Europei – în timp ce în spitalele din Germania sunt tratați mulți pacienți în stare gravă (la 10 aprilie erau 179) aduși de urgență din țări vecine: Franța, Italia, Olanda.
Cum se întrevede ieşirea din acestă criză? Ce poziţie au liderii politici în contextul în care anul viitor vor avea loc alegeri pentru parlamentul federal?
Devine tot mai limpede pentru toată lumea că starea actuală nu poate fi prelungită excesiv, în primul rând din pricina consecințelor economice extreme (se vorbește chiar de o posibilă scădere a produsului intern brut cu până la 30%), dar și a daunelor sociale și chiar psihice provocate de viața în condiții de izolare. Se discută despre o viitoare normalizare treptată, cu protejarea selectivă a celor vulnerabili și cu obligativitatea măștii în spațiul public, paralel cu intensificarea eforturilor pentru punerea la punct a tratamentului eficace și a unui vaccin. De pe acum se conturează pagube considerabile mai ales pentru firmele mici și mijlocii, în industrie, turism și comerț, iar din pricina închiderii granițelor se pare că și agricultura va avea de suferit, ea fiind dependentă de un mare număr de angajați sezonieri, mulți veniți din estul Europei, inclusiv din România.
Pe de altă parte, fiind vorba de un an pre-electoral – anul viitor vor avea loc alegeri și pentru Bundestag, parlamentul federal – este vizibilă preocuparea politicienilor de a se profila și de a se poziționa cât mai avantajos, prin intervențiile lor în dezbaterea publică din jurul pandemiei. Mai ales în cuplul de partide Uniunea Creștin Democrată / Uniunea Creștin Socială (CDU/CSU), aflat de 15 ani în fruntea coaliției guvernamentale, campania pentru ocuparea locului de viitor candidat de cancelar este mai mult decât evidentă, deși teoretic ea ar trebui demarată doar prin decembrie. Cum Angela Merkel a anunțat că la anul nu va mai candida, iar Annegret Kramp-Karrenbauer, succesoarea ei la postul de președintă a partidului, s-a retras și ea din competiție, înfruntarea are loc acum între cel mai bine plasat dintre concurenții rămași în cursă pentru șefia CDU, Armin Laschet, în prezent prim-ministru al Landului Renania de Nord-Westfalia, și prim-ministrul Bavariei, Markus Söder, care este și președinte al CSU. În ciuda faptului că acesta din urmă afirmă că n-ar intenționa să emită pretenții la candidatura de cancelar, el s-a făcut remarcat ca dătător de ton și de linie pentru întreaga republică, prin măsurile riguroase aplicate sub conducerea lui în Bavaria, încât în sondaje a ajuns să-l întreacă detașat pe Laschet. Este o competiție virtuală, cu rezultat deschis (unii cred că n-ar fi de mirare ca până la urmă doamna Merkel să se răzgândească și să candideze ea încă o dată, totuși!), dar care oferă și prilejuri de destindere în atmosfera tensionată a acestor vremuri de restriște. După cum, în același plan al vieții politice, poate fi amuzant să observi cum s-au dezumflat, până aproape de dispariție, apelurile apocaliptice ale profeților catastrofei climatice, ca de altfel și elucubrațiile genderiste pe tema pretinsei multitudini de orientări sexuale, cifrate de unii la 60, ale speciei Homo Sapiens, sau a necesității imperioase a... closetelor unisex. Se înțelege de la sine că lumea are acum preocupări ceva mai importante!
După ce le-ai prezentat cititorilor un tablou atât de realist al situaţiei generale, spune-ne, te rog, cum se reflectă consecinţele măsurilor de gestionare a crizei în viaţa ta personală?
Soția mea, Mariana, și cu mine stăm cuminți acasă, căutând să ne structurăm rezonabil ziua, să ne păstrăm liniștea sufletească și să ne sustragem pe cât posibil potopului de informații care, pe toate canalele, gravitează în jurul virusului. Încerc să-mi păstrez și în împrejurările date bunul obicei de a-mi dedica zilnic măcar două ceasuri scrisului: lucrez la o continuare a romanului Nemaipomenitele aventuri ale lui Anton Retegan și ale dosarului său, publicat de Editura Nemira în anul 2011. Dacă prima parte era inspirată de cele trăite de mine în anul 1982, când (din pricina unui frate rămas „ilegal” în Occident) am fost scos din redacția Contemporanului, de data asta urmăresc destinul protagonistului după ce, reușind să părăsească țara împreună cu soția lui, se stabilește în Germania Federală și își reface acolo existența, practic de la zero. Mă cufund astfel în amintirea unor fapte petrecute în urmă cu aproape patru decenii, iar această imersiune în trecut îmi prinde foarte bine și ca exercițiu zilnic de detașare, măcar pentru câteva ceasuri, față de obsesiile monomane ale unui prezent adus în stare de asediu. Mariana, care a fost o ziaristă de valoare, mă susține în multe feluri, atât în reconstituirea detaliilor din zonele nesigure ale memoriei, cât și prin rolul ei statornic de cititor și critic primordial a tot ce scriu. Trăim împreună experiența stranie a unei claustrări autoimpuse, beneficiind totuși de accesul neîngrădit la mediile ultramoderne de comunicare. Singuri, dar totuși împreună. Avem însă amândoi nevoie de calm și răbdare, de speranțe și mult noroc – ceea ce vă urăm și ție și alor tăi, precum și celor ce vor citi aceste rânduri.
Politicienii britanici nu exclud posibilitatea ca pandemia de coronavirus să fi fost provocată de o scurgere dintr-un laborator din Wuhan. Cotidianul Daily Mail face referire la declarația unui membru al Comitetului pentru situații de urgență, potrivit căruia Serviciile Speciale britanice dispun de dovezi în acest sens. E adevărat, nu este definitiv eliminată nici varianta contaminării de la un animal. La Wuhan există trei laboratoare care lucrează cu virusuri și aceasta este o coincidență mult prea mare pentru a nu fi luată în considerație. Institutul de virusologie situat la numai câțiva kilometri de piața de animale din Wuhan este capabil să efectueze experimente cu microorganisme înalt patogene, precum virusul ebola. Au circulat mai multe informații, conform cărora lucrători ai acestei unități au fost contaminați. Al doilea institut de acest gen din oraș este Centre of Disease Control, aflat tot atât de aproape de renumita piață de animale din Wuhan. Acolo, cercetătorii studiază exact modul în care se transmit coronavirusurile. Renumitul expert american în biosecuritate Richard Ebright, din New Jersey, afirmă că angajații celor două laboratoare nu au respectat măsurile de securitate obligatorii. Nivelul de protecție ar fi trebuit să fie 4, iar oamenii de știință chinezi foloseau doar nivelul 2, a afirmat specialistul american. Desigur, în știință este nevoie de argumente solide, totuși, din aceste date, experții arată duplicitatea Chinei. Ce ascunde China despre acest virus? Cât a mușamalizat?
Ca autor și de literatură ştiințifico-fantastică sunt, desigur, familiarizat cu ipoteze dintre cele mai năstrușnice; însă așa cum bine știi (că doar am fost colegi de redacție), am coordonat timp de opt ani pagina de știință a Contemporanului, iar ca gazetar de știință am criterii ceva mai riguroase față de o știre care ridică pretenții de credibilitate. Cea mai plauzibilă îmi pare deci chiar teza pusă oficial în circulație de către autoritățile chineze, după care virusul ar proveni de la una dintre piețele alimentare din Wuhan, unde se vindeau spre a fi consumate animale sălbatice; trecerea, în urma unei mutații, de la animal la om a unui virus este un fenomen cunoscut, pe seama căruia este pusă și izbucnirea altor pandemii, de la gripa spaniolă la cea aviară și de la SIDA la SARS.
Cum însă în cazul Covid-19 această trecere n-a putut fi (încă) reconstituită și pusă în evidență pas cu pas, nu poate fi exclusă categoric nici presupunerea că un virus cu care se lucra la un institut de cercetări din același oraș ar fi ajuns în mod accidental în afara spațiului securizat al laboratoarelor și că de aici ar fi pornit molima. În orice caz, ideea că virusul ar fi fost creat anume pentru a provoca o pandemie și pus în mod intenționat în circulație îmi pare a fi din categoria teoriilor conspiraționiste și nu-i pot acorda deloc credit – indiferent dacă trăgătorul de sfori, demn de a juca rolul de geniu al răului în filmele cu James Bond, ar fi să stea în fruntea biroului politic de la Beijing sau în Biroul Oval, la Casa Albă.
Cum crezi că va depăşi omenirea această provocare și cum anume va arăta lumea de după pandemie?
Grea întrebare! Nu degeaba se spune ba că nimic nu e mai greu de prezis decât viitorul, ba că nimeni nu poate fi profet în patria lui.
În cel mai bun caz, se pot alcătui scenarii de viitor care, în funcție de valorile date anumitor parametri, pot duce la concluzii foarte diferite. Ce se va întâmpla dacă măsurile restrictive privind așa-zisa distanță socială nu vor duce la aplatizarea dorită a curbei numărului de persoane infectate și al cazurilor grave, încât, depășită fiind capacitatea spitalelor, numărul deceselor ar continua să crească în mod catastrofal? Dar dacă un tratament eficace nu va fi găsit la timp, iar vaccinul nu va fi disponibil nici peste un an? Cât de mare va fi dauna adusă economiei mondiale? Vom avea o nouă criză de proporțiile celei din 1929? Se vor adeveri temerile privind evoluția explozivă a molimei în țările africane? Va reuși oare Uniunea Europeană să depășească tensiunile dintre Sud și Nord, pe tema răspunsului solidar la provocările epidemiei? Cine va câștiga și cine va pierde de pe urma pandemiei, în raporturile internaționale – mai ales între S.U.A. și China?
Oricare ar fi răspunsul la fiecare capitol în parte, mă tem că lumea de după Covid-19 nu va fi mai prosperă, nici mai sigură și nici mai dreaptă. China va câștiga pare-se teren prin politica ei, Europa ar putea să se scindeze în mai multe grupări, migrația din Orientul Mijlociu și din zona Sub-Sahariană se va amplifica, civilizația Occidentului își va continua poate declinul, iar pretutindeni oamenii vor trebui probabil să-și mai strângă cureaua, ceea ce nu-i va împiedica pe unii să adune și mai multă bogăție și putere. După cum vezi, nu sunt din cale afară de optimist în privința viitorului apropiat.
Care este viziunea ta despre lumea viitorului?
Să-ți spun drept, întrebarea m-a luat pe neașteptate: să-ți visezi ceva se potrivește mai curând cu tinerețea. N-aș spune categoric că am încetat cu totul să îmi mai fac iluzii în privința viitorului, căci, ca scriitor, imaginea lumii viitoare continuă să mă preocupe – așa cum se poate vedea și din volumul meu de distopii, amintit în prima parte a scrisorii. Dar mă preocupă mai ales sub forma delimitării critice față de unele viziuni utopice, a căror inconsistență mă străduiesc să o pun în lumină și în volumul cu pricina. Dacă ar fi să recunosc că am rămas totuși un visător, atunci m-aș referi la un viitor depărtat, la o eră în care lumea va ajunge să trăiască în armonie – eră spre care sper ca omenirea să-și găsească drumul, în pofida tuturor conflictelor și pericolelor care îi amenință supraviețuirea, de la suprapopulare la războiul nuclear global și de la catastrofa ecologică la ciocnirea cu un asteroid. În adâncul inimii, rămân, așadar, un optimist!
Sărbători pascale cu lumină și binecuvântare! Hristos a înviat!