Dacă personalitatea lui Fontenelle este impresionantă prin longevitate, opera sa, pentru a fi înțeleasă la justa valoare, trebuie raportată la epoca ce acoperă cei o sută de ani de viață ai lui Fontenelle: reprezentant, în prima jumătate a vieții, al idealului secolului al XVII-lea - „l’honnête homme” -, scriitorul avea să anticipeze mutațiile istorice, întruchipând înainte de vreme spiritul revoluționar și filosofic al veacului al XVIII-lea.
Un breviar de libertinaj
În continuare, în jurul portretului schițat de cercetătoarea Corina Sandu în „Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012): „Fiu de avocat, Bernard Le Bouvier de Fontenelle alege cariera juridică și studiază dreptul, dar, ca nepot al lui Pierre Corneille, va fi atras mai degrabă de literatură. Va fi mai apropiat însă de Thomas Corneille, fratele marelui dramaturg, care îi susține debutul în Le Mercure galant cu câteva încercări timide de poezie. Pasionat de dramaturgie, Fontenelle pune în scenă comedia lirică Psyché (1679), urmată de opera-balet Bellérophon (1679) și tragedia Aspar (1680), toate pe muzica lui Lully, dar nu se bucură de succes, astfel încât abandonează genul teatral, pentru a căuta alte forme de expresie a gândirii sale. În 1683 scrie Dialogues des morts (Dialogurile morților), lucrare considerată un breviar de libertinaj datorită originalității ideilor expuse și urmată, în același spirit, de Le Jugement de Pluton (Judecata lui Pluto).”
Vulgarizare a astronomiei carteziene și a teoriei coperniciene
„În același an - sesiza Corina Sandu -, publicul apreciază Lettres galantes du chevalier d’Her… (Scrisorile galante ale cavalerului d’Her…), scriere ce ar putea trece drept un documentar romanțat al societății francize. Fontenelle va refuza să-și atribuie însă paternitatea acestui volum, fiind mult mai preocupat să pună în slujba publicului preocupările sale, de acum mai serioase. În 1686 găsește calea de a împărtăși cititorilor cunoștințele sale vaste prin Entretiens sur la pluralité des mondes (Convorbiri despre pluralitatea lumilor), operă de vulgarizare a astronomiei carteziene și a teoriei coperniciene. Atacând doctrina creștină ce afirma monopolul ființelor pământene asupra celorlalte lumi, Fontenelle își propunea să aducă în atenția contemporanilor săi noua viziune asupra lumii rezultată din descoperirile științifice, și aceasta «punând», după cum spunea Sainte-Beuve, «adevărurile lui Copernic într-un înveliș à la Scudéry».”
Marii antici, luați în balon
Mai departe: „Același principiu este aplicat în L’Histoire des oracles (Istoria oracolelor) (1687), prin care autorul contrazice teza originii demonice a oracolelor antice, care sunt, în opinia sa, un rod al imposturii preoților. Anul 1687 aduce în rândul opiniei publice faimoasa Dispută dintre Antici și Moderni, în care Fontenelle se implică activ: din rațiuni personale, dar și pentru că dorea să demonstreze caracterul desuet al anticilor, susține superioritatea modernității, grație progresului indiscutabil manifestat în artă și literatură. Însuflețit de această teorie, se lansează în critica lui Teocrit în Traité sur la nature de l’églogue (Tratat despre natura eglogei) (1688) și susține avantajul contemporanilor săi asupra lui Homer, Platon sau Demostene în Digression sur les Anciens et les Modernes (Digresiune asupra Anticilor și Modernilor) (1688), deoarece «urcați pe umerii lor vedem mai departe decât vedeau ei». Ajuns în acest punct, Fontenelle revine la lirică și scrie în 1688 Poésies pastorales (Poezii pastorale), în care iubirea înflorește departe de curte, de saloane și de viața citadină.”
Trei eseuri revoluționare
Tot aici: „Fontenelle își va lua revanșa în dramaturgie prin succesul obținut cu piesele Thétis et Pélée (Tetis și Peleu) și Énée et Lavinie (Eneas și Lavinia), ceea ce nu-l va feri însă, peste ani și ani, de primirea rece făcută de public tragediilor Macate (1720), Le Tyran (Tiranul) (1724), Abdalonime (1725) sau Henriette (1740). La sfârșit de secol, își vede recompensată cariera prin titlurile de membru al Academiei Franceze (ocazie cu care înlocuiește discursul de primire în Academie cu un elogiu adus Modernilor) și al Academiei de Științe, unde va fi numit secretar permanent din 1699. În 1724 revine în atenția contemporanilor prin trei eseuri revoluționare: Histoire du théâtre français (Istoria teatrului francez), Réflexions sur la poétique (Cugetări despre poetică) și De l’origine des fables (Despre originea fabulelor), acesta din urmă fiind considerat un «tratat de arheologie socială» în care autorul atribuia apariția și circulația miturilor și legendelor lipsei de experiență a oamenilor din trecut, obligați să apeleze la explicații simpliste.”
Neostoicism moderat
Cele din urmă tușe: „Spre sfârșitul vieții, Fontenelle își îndreaptă preocupările spre problemele de organizare a spiritului uman și optează pentru un neostoicism moderat, opus epicurismului practicat vreme de aproape un secol. Deși se bucură de același succes în viața mondenă, el realizează că societatea vremii este departe de saloanele tinereții sale - patronate de doamna de la Sablière, domnișoara de Scudéry sau Ninon de Lenclos -, aceasta și grație scrierilor lui.”
Opere
Psyché (1679); Bellérophon (1679); Aspar (1680); Dialogues des morts (1683); Le Jugement de Pluton (1683); Lettres galantes du chevalier d’Her… (1683); Entretiens sur la pluralité des mondes (1686); L’Histoire des oracles (1687); Traité sur la nature de l’églogue (1688); Digression sur les Anciens et les Modernes (1688); Poésies pastorales (1688); Thétis et Pélée (1689); Énée et Lavinie (1690); Histoire du renouvellement de l’Académie royale des sciences en 1699 (1715); Éloges des académiciens (1715); Macate (1720); Le Tyran (1724); Réflexions sur la poétique (1724); Abdalonime (1725); Éléments de géometrie de l’infini (1727); Henriette (1740); Lysianasse (1741); Vie de M. Corneille avec l’histoire du théâtre français jusqu’à lui (1742); Théorie des tourbillons (1752).
Principalele ediții
Œuvres, 11 vol., Paris, 1742-1761; Œuvres, 3 vol., ed. G.B. Depping, 1818; Œuvres, 5 vol., ed. J.-B.-J. Champagnac, 1825; Œuvres complètes, 4 vol., ed. A. Niderst, 1990-1992. t REFERINȚE CRITICE: J.-R. Carré, La Philosophie de Fontenelle ou le Sourire de la raison, Paris, 1932; Fr. Grégoire, Fontenelle, „une philosophie désabusée”, Nancy, 1947; J.-F. Counillon, Fontenelle, écrivain, savant, philosophe, Rouen, 1959; A. Pizzorusso, Il Ventaglio e il compasso, Fontenelle e le sue teorie letterarie, Napoli, 1964; A. Niderst, Fontenelle à la recherche de lui-même (1657-1702), Paris, 1972; J. Dagen, L’Histoire de l’esprit humain dans la pensée française de Fontenelle à Condorcet, Paris, 1977; P. Garcin, „Fontenelle”, in Parti pris, Paris, 1977; M.T. Marcialis, Fontenelle un filosofo mondano, Sassari, 1978; M.F. Mortureux, La Formation et le fonctionnement d’un discours de la vulgarisation scientifique au XVIIIe siècle à travers l’œuvre de Fontenelle, Paris, 1983.
257 de ani s-au împlinit în 9 ianuarie 2026 de la moartea filosofului Fontenelle.
„Urcați pe umerii lui Homer, Platon ori Demostene vedem mai departe decât vedeau ei.”, Bernard Le Bouvier de Fontenelle, filosof
Fontenelle a fost membru al Academiei Franceze în perioada 1691-1757.
„Atacând doctrina creștină ce afirma monopolul ființelor pământene asupra celorlalte lumi, Fontenelle își propunea să aducă în atenție noua viziune asupra lumii rezultată din descoperirile științifice.”, Corina Sandu, cercetătoare
1724 a fost anul în care Fontenelle a publicat trei eseuri revoluționare: Histoire du théâtre français (Istoria teatrului francez), Réflexions sur la poétique (Cugetări despre poetică) și De l’origine des fables (Despre originea fabulelor).