„Avem atât de puține date istorice sigure despre François Villon, încât suntem tentați în chip firesc să ne încredem în «mărturisirile» poetului însuși, uitând că «autobiografia» reprezintă un gen cvasiinexistent în epoca medievală și, mai cu seamă, că «adevărul» pe care opera îl propune asupra autorului este cel pe care acesta dorește să-l arate, nici real, nici mincinos, sau mai degrabă real și mincinos deopotrivă.”, remarca, nu fără un strop de ironie, cercetătoarea Mihaela Voicu în deschiderea unei minibiografii închinate delicatului poet din Hexagon (Dicționarul scriitorilor francezi, Polirom, 2012).
Orfan, student, magistru în umanioare
Să încercăm totuși să dezghiocăm povestea: „Singurele informații pe care le deținem despre viața lui Villon - menționa biografa citată anterior - țin de înscrisurile universitare sau de arhivele judiciare și conturează o biografie cuprinsă în doar câteva date.” Mai precis? „Pe numele său adevărat François de Montcorbier sau des Loges (iată o primă incertitudine!), s-a născut la Paris între 1 aprilie 1431 și 19 aprilie 1432, dacă dăm crezare Testamentului. Orfan de timpuriu, mama sa îl încredințează bogatului ecleziastic Guillaume de Villon, care i-a fost «mai mult decât un tată» și de la care va împrumuta numele. Generozitatea tutorelui îi va permite să se înscrie, în 1443, la Facultatea de Arte din Paris. Bacalaureat în 1449, va obține și licența și va fi declarat «magistru în umanioare» în 1452. Titlu care nu-i va aduce bogăție și renume și nu-l va împiedica pe proaspătul „magistru” să apuce pe căi greșite.”
500 de scuzi de aur (furați) și prima opera majoră
Adică? „În iunie 1455, în urma unei altercații, Villon rănește de moarte un preot. E silit să plece din oraș sub un nume fals. Scrisorile de grațiere primite de la regele Carol al VII-lea în ianuarie 1456 îi permit să se întoarcă în capitală. Însă la sfârșitul aceluiași an, probabil în noaptea de Crăciun, participă, alături de câțiva complici, dintre care unii posibili membri ai faimoasei bande a «Scoicarilor» (Coquillards), la furtul de la Colegiul Navarei, de unde sunt subtilizați cinci sute de scuzi de aur. Imediat după comiterea furtului – sau după descoperirea pagubei – părăsește din nou Parisul. Atunci compune și prima sa operă majoră, Le Lais (de la latinescul legatum, legat, dispoziție testamentară), Lăsata (lui) François Villon zisă Diata mică, în care pretinde că plecarea i-a fost determinată de o decepție sentimentală. Timp de patru sau cinci ani, din 1456 și până în 1461, va duce o existență rătăcitoare, trecând pe la curțile din Blois și Moulins, primit cu generozitate de prințul Charles d’Orléans sau de ducele Jean de Bourbon.”
Condamnat la moarte prin spânzurare și sugrumare
Apoi? „În vara anului 1461 îl întâlnim la Meung-sur-Loire, întemnițat, pentru un motiv necunoscut, din porunca episcopului Thibault d’Aussigny. Beneficiar al unei grațieri colective acordate de regele Ludovic al XI-lea, se poate reîntoarce la Paris, unde va fi curând încarcerat la Châtelet, în urma altui furt de la același Colegiu al Navarei. Din nou eliberat, Villon participă la o încăierare în urma căreia un notar pontifical este ucis. Ținând seama de antecedente, va fi condamnat să fie «spânzurat și sugrumat», împrejurare în care compune celebra «Baladă a spânzuraților» (Epitaful lui Villon). Face apel către Parlamentul din Paris, care-i comută pedeapsa în 10 ani de exil. Villon părăsește din nou capitala și, din 1463, i se pierde orice urmă: poetul iese din «realitate» pentru a intra în legendă. În afara operei sale majore, Testamentul cel mare (Diata mare a lui François Villon), compus în 1461-1462, Villon a mai scris Lăsata (Le Lais) (1456), câteva balade în argou jobelin, limbajul secret al bandei Scoicarilor, greu de deslușit, și Stihuri felurite, care include unele dintre cele mai cunoscute poeme ale sale: Taifasul dintre Inima și Trupul lui Villon (Débat du Cœur et du Corps de Villon), Epitaful lui Villon (mai cunoscut ca Balada spânzuraților).”
Rămas-bun iubirii
În continuare, câteva considerații critice (marca Mihaela Voicu): „La fel ca Charles d’Orléans, Villon este pe de-a-ntregul poet al timpului său. Formele pe care le folosește (octetul octosilabic – ababbcbc –, balada, rondelul) sunt la modă la sfârșitul Evului Mediu. La fel stau lucrurile și cu temele abordate. Reînnodând cu tradiția Despărțirilor (Congés) din secolul al XIII-lea și cu aceea, mai recentă, a testamentelor reale sau parodice, Lăsata sau Testamentul cel mic (320 de versuri grupate în octete octosilabice), invocă o decepție sentimentală în urma căreia poetul s-ar fi exilat la Angers. Compusă, după însăși mărturisirea celui ce se numește «Io, François Villon, studinte», «pe la Crăciun, când totu-i stins», anul «’patru sute cincizeci’șase», Lăsata se înfățișează ca un rămas-bun spus iubirii. De fapt, textul este contemporan cu furtul de la Colegiul Navarei. Înșirând legate parodice – lasă drept moștenire bunuri pe care nu le are unor destinatari prezentați în chip ironic – cu ajutorul formulei Item (la fel), folosită de obicei într-un testament real, adoarme în cele din urmă legănat de sunetul clopotului Sorbonei care vestește rugăciunea «Îngerul Domnului» (Angelus). Trezindu-se «binele-vestit Villon/ cel ne-fruptat din bunătăți/ și jigărit ca târnu-n slon», găsește cerneala înghețată în călimară, lumânarea stinsă și se declară incapabil să-și ducă poemul la bun sfârșit.”
Schimbarea
Tot aci: „Starea de cvasiinconștiență îl eliberează de răspunderea poetică așa cum îl exonerează și de răspunderea fărădelegii comise. Tonul se schimbă odată cu Testamentul cel mare. Împrejurările s-au schimbat, la fel și starea de spirit a poetului. Fără să renunțe la umor, lasă loc reflecției serioase, personale. Și structura operei este mai complexă: 186 de octete printre care sunt inserate 15 balade, o baladă dublă și trei rondeluri, însumând 2.023 de versuri. Testamentul reia motivul dispoziției testamentare, al prezentului crucial confruntat cu iminența morții, pentru a se întoarce asupra trecutului. Poetul vrea în primul rând să se disculpe, să se justifice, aruncând răspunderea pentru greșelile sale asupra destinului, a sărăciei, a lipsei de noroc în dragoste, a ingratitudinii prietenilor, a răutății prigonitorilor, în primul rând episcopul Thibault d’Aussigny, prezentat în culori sumbre. Dacă organizarea textului în funcție de legate amuzante (îi lasă lui Guillaume de Villon, «mai bun decât oricare tată», biblioteca pe care nu o are), răutăcioase sau emoționante (îi dăruiește mamei sale Balada rugăciune către Maica Domnului, pe care o semnează totuși în acrostih) nu ne îngăduie să vorbim despre un plan riguros, se pot totuși desprinde câteva orientări majore.”
Repere
Orientările: „Regretul pentru timpul irosit, pentru tinerețea pierdută «Plâng vremurile tinereții,/ când am zburdat precum am vrut,/ vremi care-n pragul bătrâneții/ fără de veste s-au pierdut…/ S-au dus și am rămas pustiu,/ sărac și-n duh și-n judecată,/ trist, prăpădit și pământiu», angoasa în fața morții de neocolit: «Cum schimbă moartea cea cumplită:/ nas strâmb și vână încordată;/ mustește carnea buhăită/ și-ncheietura-i deznodată», conștiința timpului care zboară și a fragilității omului, amărăciunea în fața decepțiilor sentimentale, mărturisirea păcătosului căit: «Nu-s fiu de înger, cu măiastre/ cununi pe frunte, n-am veșmântul/ bătut cu stele și cu astre», legatele satirice sau burlești constituind totuși trei cincimi din text. Baladele inserate printre strofele de opt versuri, legate adesea printr-un fir subțire de context, reiau, lărgindu-le, temele obsesive ale poetului: fuga inexorabilă a timpului care preschimbă frumusețea sau vitejia în nimicnicie («Dar unde-i neaua de mai-an?» Balada Doamnelor de odinioară; «Dar unde-i bravul Charlemagne?» – Balada Seniorilor de odinioară), dorul de răzbunare pentru trădarea iubitei («Fals chip frumos, odor costisitor,/ Rea-ntr-adevăr, înșelător nectar» – Baladă către țiitoarea sa), nostalgia vieții îndestulate pe care n-a cunoscut-o («Comoară nu-i ca traiul după plac» – Contrările cu Franc Gontier). Dacă formele poetice și tematica testamentului sunt tradiționale, trebuie căutate în altă parte argumentele care fac din Villon «primul poet al timpurilor moderne».
Chemarea către frații oameni
În altă parte, dar unde? „Mai întâi în omniprezența eului, care de la primele versuri revendică o poziție centrală: «La cei treizeci de ani, ce-i drept,/ deși-am băut întreg amarul,/ nu-s nici prea tont, nici înțelept». Villon ne previne așadar de la început că va vorbi despre el însuși, «cel mai prăpădit din toți», și despre nimic altceva. Un eu care îmbracă diverse veșminte, dar care nu încetează să-și dezvăluie temerile și obsesiile, dând frâu liber amărăciunii și cârtelilor, mărturisindu-și contradicțiile. Eu atât de exacerbat, încât se dedublează în «Taifasul dintre Inima și Trupul lui Villon», sfâșiat între atracția către viața facilă și idealul vieții morale. Luptă dinainte pierdută prin răutatea lui Saturn, care-i guvernează destinul: «– De unde-atâta rău? – Din soarta care/ Saturn mi-a scris-o-n zodie mișel,/ cu mâna lui». Înțelepciunea inimii, neputând convinge, se vede silită să abdice în fața înverșunării trupului de a urma calea poftelor: «Atâta-ți zic – Mă doare undeva!». Dedublare a faptei și a conștiinței, menită să trezească compasiunea cititorului pentru «sărmanul Villon». Paradoxal, întoarcerea în sine se deschide către dialog cu unul sau mai mulți interlocutori (vezi Tânguirile frumoasei Coifărese, urmate de Balada frumoasei Coifărese către fetele vesele) pentru a se transforma în meditație care depășește limitele individului pentru a ajunge la general. Chemarea către «frații oameni» din cea mai cunoscută dintre poeziile sale, Epitaful lui Villon, șterge frontierele dintre buni și răi, reuniți și împăcați în îndurarea «Domnului Isus».”
Umor ucigaș
Mai departe: „«Noi» este aici atât expresia unei solidarități umane care i-a lipsit dureros poetului, cât și a unui eu «multiplicat» în tovarășii săi de suferință, a căror soartă o descrie/imaginează, a lor și a lui deopotrivă: «Scăldatu-ne-au cu ploaie și cu ceață,/ uscatu-ne-am cu-a soarelui vipie;/ și țărci și corbi ne-au ciugulit de față,/ ne-au smuls sprânceana, părul din bărbie./ S-a dus hodina noastră pe vecie/ și vântul, după cum o fi să bată,/ ne-o da de colo-colo câteodată,/ ciupiți de păsări ca de-un ac ce doare». Marile figuri alegorice moștenite din tradiția medievală: Sărăcia, Soarta, Timpul, Bătrânețea, Moartea schițează la rândul lor imaginea unui eu a cărui constanță în reprezentare ține loc de sinceritate. Căci «studentul sărman», lipsit de chibzuință și de mijloace, de o slăbiciune proverbială («sunt slab ca o scrumbie», «vânăt ca o mură», amantul martir nu e poate «portretul poetului după natură», ci personajul pe care el vrea să-l întruchipeze, pe care îl fabrică prin exprimarea directă a ironiei, a șotiei, a nostalgiei, a confesiunii, a angoasei. Complexitate voită, fără îndoială. Umorul ucigaș transformă lumea într-un obiect exterior, care scapă eului, lipsindu-l de orice punct stabil în sine și în afara sa. Individul profund, inepuizabil, devine inconsistent, nesigur, contradictoriu. Căutarea ambiguității, polivalența semantică, sintactică și simbolică reflectă o atitudine pe care am putea-o numi, împreună cu Jean Dufournet, filosofică: doar amestecul dintre tonul grav și burlesc, al ironiei și patetismului pot da seama de opacitatea și incertitudinea universală.”
Fețe-fețe
Cele din urmă tușe: „«Râsul printre lacrimi» devine atitudine estetică, singura capabilă să traducă poziția omului în fața unei lumi instabile și greu de înțeles, plină de aparențe înșelătoare, unde cel dezrădăcinat, lipsit de orice punct fix, experimentează minciuna limbajului, eșuând în tentativa de a se integra grupului, de a mai recurge la idealuri și valori sigure și reconfortante. Filosofia optimistă a lui Jean de Meung, bucuria dezlănțuită a carnavalului lasă loc neliniștii unei civilizații ajunse la capătul puterilor, gata să lase loc impetuozității și entuziasmului Renașterii. Acest «eu» prezent sub toate fațetele care izbutește, slujindu-se de teme tradiționale și banalizate, să se descotorosească de ornamentele inutile ale retoricii și să propună un adevăr personal și o viziune individuală asupra lumii îl face, poate, pe Villon contemporanul nostru.”
Opere și traduceri
Le Lais ou Le Petit Testament (1456); Le Grand Testament (1461-1462); Le Grand Testament Villon et le Petit, son codicile. Le Jargon et ses ballades (1489). Principalele ediții: Œuvres complètes de François Villon, ed. P.L. Jacob, 1854; Œuvres complètes de François Villon, ed. A. Longnon, 1892; François Villon, Œuvres, ed. Louis Thuasne, 1923; Œuvres, ed. A. Mary, 1951; Œuvres, ed. A. Mary, 1959; Poésies de Villon, ed. A. Longnon și C. Foulet, 1966; Œuvres, ed. L. Thuasne, 1967; Œuvres de Villon, ed. J. Dufournet, 1973; idem, Poésies de Villon, 1973; idem, François Villon. Poésies, 1984 (ed. bilingvă); Ballades en Jargon, ed. A. Lanly, 1971; Le Testament Villon, 2 vol., ed. J. Rychner și A. Henry, Droz, 1974; idem, Le Lais Villon et les Poèmes variés, 2 vol., 1977; idem, Testament et Lais. Tables et glossaire, 1985.
În limba română
Baladele lui Villon (trad. Zoe Verbiceanu), București, 1940; Balade și alte poeme (trad. Dan Botta), București, 1956; Opurile magistrului Françoys Villon. Diata mare și Lăsata. Adaosul, Jergul și Baladele (trad. Romulus Vulpescu), București, 1958; Din operele magistrului François Villon. Baladele (trad. Neculai Chirică), București, 1975; Din stihurile Jupânului François Villon (trad. Al. Alexianu), București, 1980; Poezii. Operele complete ale Magistrului François Villon (trad. Neculau Chirică), București, 1983; Œuvres complètes, ed. bilingvă (trad. Ionela Manolescu), București, 1994; Balade (trad. Dan Dănilă), Sibiu, 1997; Balade și alte poeme (trad. Dan Botta), București, 2006.
32 de ani ar fi trăit François Villon, între 1431 și 1463.
Pe numele său adevărat François de Montcorbier sau des Loges (iată o primă incertitudine!), François Villon s-a născut la Paris între 1 aprilie 1431 și 19 aprilie 1432.
„Orfan de timpuriu, mama sa îl încredințează bogatului ecleziastic Guillaume de Villon, care i-a fost «mai mult decât un tată» și de la care va împrumuta numele.”, Mihaela Voicu, cercetătoare
1452 este anul în care François Villon a fost declarat „magistru în umanioare”.
„Acest «eu» prezent sub toate fațetele care izbutește să se descotorosească de ornamentele inutile ale retoricii și să propună o viziune individuală asupra lumii îl face, poate, pe Villon contemporanul nostru.”, Mihaela Voicu, cercetătoare
„«Râsul printre lacrimi» devine atitudine estetică, singura capabilă să traducă poziția omului în fața unei lumi instabile și greu de înțeles, plină de aparențe înșelătoare.”, Mihaela Voicu, cercetătoare