Aproape uitată astăzi la Paris, necunoscută în România, Eugenia Tănase a fost o actriță extraordinară și o femeie spectaculoasă. Povestea ei de viață, pe care vom încerca s-o închegăm în continuare, stă mărturie.
Cine a fost Génica Athanasiou? Întrebarea e firească, mai ales că imaginea actriței numite la naștere Eugenia Tănase a fost în timp distorsionată de pasiunile nebune ale bărbaților care i-au intersectat destinul și care și-au nemurit dragostea în scrisori tulburătoare, adunate ulterior în volum - „Lettres à Génica”, de pildă (corespondența dintre Antonin Artaud și domnișoara Tănase din perioada 1922-1927) -, sau în pelicule cinematografice faimoase în epoca interbelică (cazul lui Jean Grémillon). Dincolo de toate aceste mărturii subiective, dincolo de portretele legendare realizate de artiști fotografi precum Man Ray și Philippe Halsman, Génica, femeia de oțel cu trăsături olimpiene, își are propriile rădăcini și repere. Să coborâm pe firul lor, până în Bucureștiul anilor Belle Époque. Ghid ne va fi lucrarea „Génica Athanasiou. Viața pasionantă a unei actrițe românce din avangarda pariziană/ La vie pasionnée d’une comédienne roumaine dans l’avant-garde parisienne (1897-1966)”, de Laurence Meiffret, traducere de Sofia Oprescu (Editura Muzeul Literaturii Române, 2019).
Surori gemene
„La 3 ianuarie 1897 se nasc la București, pe strada Uranus nr. 15, gemenele Profira și Eugenia Tănase. Tatăl, Gheorghe, în vârstă de 38 de ani, era de origine albaneză și probabil grecească, așa cum o sugerează patronimul său - Tanasi - și alegerea numelor copiilor. Era cunoscut drept comerciant. Mama, Ecaterina, născută Gheorghe, în vârstă de 29 de ani la nașterea fetelor, provenea dintr-o familie de țărani din Buziaș, orășel cu ape termale din județul Timiș, din regiunea Banatului aflat atunci sub ocupație austro-ungară” - menționa Laurence Meiffret în deschiderea biografiei închinate actriței. Familia, de condiție burgheză modestă, era compusă din cinci copii - Maria, sora mai mare, Porfira, venită pe lume cu un sfert de ceas mai devreme decât Eugenia, și încă doi frați mai mici, Diomede și George - și locuia într-o casă micuță, prinsă în cleștele străzilor Lăzureanu și Minotaurului, astăzi dispărute în febra dementă a distrugerilor dispuse de Ceaușescu în anii comunismului. La 1900, cartierul Uranus beneficia deja de iluminat nocturn și telegrafie prin telefon, de tramvai electric, un teatru de vară și săli de cinema. „Era un mic Montmartre balcanic”, sugera Laurence Meiffret în studiul amintit anterior.
Jenica vorbea româna, greaca și franceza
Din acest univers oriental cu aspirații francofile, cosmopolit și rural totodată, s-a ridicat Eugenia, Jenica ori Jenny, cum probabil era alintată de apropiați. De remarcat că odraslele lui Tanasi/Tănase au avut parte de o educație aleasă. Vorbeau greaca, româna și cochetau cu franceza, cu dansul, cu teatrul și cinematograful. Jenica, fire visătoare, atrasă de lectură și poezie, se exprima fluent în limba lui Voltaire încă din pragul adolescenței. O învățase la celebra Școală Centrală de pe strada Icoanei, acolo unde studia floarea burgheziei bucureștene. Istoria și tiparul social, prea puțin generoase cu o tânără ce-și dorea să cucerească scenele artistice ale lumii, au curs câțiva ani de-a curmezișul dorințelor Eugeniei: intrarea României în Primul Război Mondial (august 1916), bombardarea Bucureștiului de către zeppelinele germane, abandonarea Capitalei, fuga spre Iași, căderea orașului de pe Dâmbovița în mâinile agresorilor puterilor Axei (nemți, austrieci, unguri, bulgari), jafurile, violurile, umilințele, foametea și mizeria…
Miracolul Marii Uniri
Agresorii interziseseră bucureștenilor inclusiv tăierea lemnelor de foc (într-o iarnă foarte aspră), utilizarea transportului public și folosirea repertoriului ortodox cu prilejul colindelor de Crăciun! Viața, decăzută din drepturile ei elementare, a continuat însă să palpite. În arhiva actriței Génica Athanasiou s-a păstrat o fotografie din martie 1917, în care Jenica, frapant de senzuală, apare îmbrăcată într-o etolă de vulpe ce-i puncta discret șarmul inconfundabil. În vara aceluiași an, Eugenia era înfățișată (în aceleași poze-document) singură, gânditoare, de o frumusețe stranie la logodna surorii mai mari, Maria, cea care avea s-o ajute să-și atingă cel mai intim vis: fuga definitivă la Paris. Anul următor, 1918, aducea primele semne ale unei posibile șanse la fericire: miracolul Marii Uniri.
Începuturi pariziene
Odată cu revenirea suveranilor români la București și sărbătorirea Unirii, istoria i-a întors Jenicăi un zâmbet prietenos. Conservatorul de Artă Dramatică și-a deschis din nou porțile și, în ciuda opoziției părinților, care nu-și doreau decât s-o mărite „bine” pe neastâmpărata Jenica, aceasta s-a înscris la cel mai important examen al vieții, pe care avea să-l ia cu ușurință. Studentă la clasa lui Nicolae Soreanu - unde fusese admis și George Vraca, viitor actor de clasă al României -, Jenica nu-și mai încăpea în piele de bucurie. Ba chiar a acceptat să-l întâlnească pe bărbatul ales de părinți să-i devină soț, în linia unei înțelegeri prealabile - susținea biograful Laurence Meiffret. Aiurea, Jenica n-avea de gând să-și pună pirostriile! Dimpotrivă. Ea își făcea planuri de evadare din „Micul Paris” spre „Parisul-Mamă”. „Dacă mă veți obliga să mă mărit, voi divorța și voi fugi. Nu mă interesează decât teatrul”, și-a atenționat mama, conform mărturiilor făcute după sosirea în Franța.
Mâncarea, pe cartelă
„La jumătatea lui iulie 1919 - nota Laurence Meiffret în biografia dedicată actriței -, cu toată împotrivirea familiei, Jénica lasă în urmă limba română, orașul natal și tot ce o leagă de el. Alege Franța, ca atâția artiști din generația ei, Lizica și Irina Codreanu, Tristan Tzara, apoi în anii următori și până la Al Doilea Război Mondial, Panait Istrati, Benjamin Fondane, Victor Brauner, Claude Sernet, Jacques Hérold, Ilarie Voronca, Eli Lotar ...”. Jenica a ajuns pe Sena la 21 iulie 1919, într-un oraș încă marcat de restricțiile războiului. „La sosire - consemna Meiffret -, Jénica a primit de la primăria arondismentului în care locuia cartele de rație necesare traiului de zi cu zi. Datorită unei astfel de cartele, păstrate într-o colecție privată, am putut afla adresa și statutul tinerei emigrante”. Mai precis? „Era studentă și locuia pe strada Bois-de-Boulogne din Neuilly, într-o pensiune familială. Din acest cartier liniștit, departe de centru, ea a plecat să descopere cursurile de teatru. N-avea economii și probabil și-a căutat de lucru ca figurantă. Naivitatea și încrederea în viață nu și-au avut perechea decât în tenacitatea ei”, aprecia Meiffret.
Pe drumul succesului
În toamna anului 1919, Génica a urmat cursul tragedianului Paul Mounet, fratele lui Mounet-Sulley și, asemenea lui, asociat al teatrului Comédie-Française. „Acest mare actor a predat la sfârșit de carieră la Conservatoire d’Art Dramatique, unde cinci locuri erau rezervate elevilor străini, dar și la celebrul curs particular Masset. Nu știm în ce mod a fost admisă, dar Génica a părăsit ulterior acest învățământ de factură academică, pentru a găsi o cale mai apropiată de aspirațiile sale și pentru a începe să lucreze. Iar în Parisul anilor ’20 doar două școli erau pe cale de a revoluția învățământul de artă dramatică: cea a lui Firmin Géemier de la Comédie-Montaigne și cea a lui Jacques Copeau de la teatrul Le Vieux-Colombier. Génica o va alege pe prima. Alegere impecabilă, care-i va deschide româncei, grației întâlnirii cu actorul Charles Dullin, drumul unui teatru („Atelier”) eliberat de zorzoanele mercantilismului, drumul succesului...
56 de ani s-au împlinit pe 13 iulie 2022 de la moartea actriței Génica Athanasiou
„Dacă mă veți obliga să mă mărit, voi divorța și voi fugi. Nu mă interesează decât teatrul”, Génica Athanasiou
De-a lungul unei cariere de patru decenii pe scenele teatrelor franceze, Génica Athanasiou a interpretat zeci de roluri și a prestat în mii de reprezentații, de la „Antigona” lui Sofocle (1922) la „Hedda Gabler” a lui Ibsen (1956)
Génica Athanasiou a jucat în filme celebre în epocă, precum „Le Comt Kostia” (1925), „La Coquille et le Clergyman” (1926), „Maldone” (1928), „Gardiens de pfare” (1929) ori „La Merveilleuse Vie de Jeanne d’Arc” (1929)