Criticul de teatru George Banu vorbește în acest interviu despre izolare - despre noi, oamenii, ca prizonieri ai clipei imobile, dar și despre ce va urma.
Care e imaginea Parisului acum?
Eu stau pe cea mai animată stradă a Parisului, axa centrală ce leagă Estul și Vestul, strada Rivoli. Ea a fost deschisă de baronul Haussmann în secolul XIX, când a reorganizat integral capitala Franței! Strada Rivoli e referința Parisului. De obicei, aglomerația e excesivă - și mai mult, de când noua primăriță, o țicnită, a strâmtat-o pentru a lăsa loc bicicletelor. Rue de Rivoli a devenit un maț strangulat! Mașinile își urmează drumul cu încetinitorul, iar pe dreapta și pe stânga se fofilează imprudent cicliștii, «trotinetiștii» și alții, cu mijloace tehnice și mai sofisticate. Azi însă, nimic nu mai mișcă în afară de câțiva polițiști pe cai, care fac de gardă ca să-i amendeze pe recalcitranții refractari la precauțiile actuale strict impuse. Nimeni… Ieri, când am coborât în fața casei, mă aștepta o balegă serioasă de 2 kilograme. Ca în secolul XIX… dezolat, am privit caii îndepărtându-se și am regretat ambuteiajele! Ce e un oraș fără oameni? Un oraș fantomă!
Celebra Rue de Rivoli, atât de pustie acum
Cum resimți această odihnă forțată?
La început nu m-a deranjat, dimpotrivă. O bună ocazie de a mă regăsi, de a mă elibera de agitația lumii și de alienarea ei. Înainte nu puteam aprecia, nici respecta, sfatul pe care îl dădea Cioran, citându-l pe Pascal, «Să eviți nefericirea rămânând în camera ta». Însă acum, sub presiunea situației, am renunțat la divertisment și rătăcire. Am citit într-o dimineață și sfatul lui Dalai Lama: «Profitați de această închidere în casă pentru a termina ce ați început» - nu o sticlă de whisky, mi-am spus, ci un proiect mereu amânat ce riscă să rămână doar… un vis neîmplinit. Continui să mă dedic acestuia zilnic și nu o regret. Ca și alții... Un prieten violonist mi-a spus că zilele acesta a putut studia un concert la care se gândea de mult, un alt prieten, sculptor, lucrează intens în atelierul său! E însă mult mai dificil pentru cei ce își asumă zilnic sarcini concrete de lucru, pentru cei ce sunt prizonierii ecranelor pentru a-și îndeplini obligațiile de serviciu. Sau pentru meșteșugarii fără șantiere care, în lipsă de lucru, zugrăvesc, găuresc pereții, repară tot ce le cade sub mână. Pe de altă parte, relația cu odihna forțată depinde nu doar de meseria fiecăruia, ci și de natura, de vârsta sa! Odihna, unii o suportă greu, altora le apare ca o șansă pe care nu puteau să și-o ofere înainte! Nu aveau forța, curajul să și-o asume! Ca mine…
Îmi spuneai că ești precum amantul plecat pe drumuri în căutarea Teatrului...
Îl caut cu ochii «inimii» ce mă conduc prin locuri și săli unde l-am întâlnit și iubit. Mă bucur de a-l regăsi în memorie, care, din fericire, nu s-a deteriorat. Și reînviu astfel o scenă din Conferința păsărilor a lui Brook, din Unchiul Vania al lui Andrei Șerban, din Electra lui Mihai Măniuțiu… Eu, ca Diogene, am tot «teatrul meu cu mine» și îl revizitez în ceasurile de izolare… Nu doar spectacole, ci și locuri - Avignon, Roma, Sibiu, Epidaur, Sankt Petresburg, Taormina… Teatru pe care nu-l pot căuta, dar îl pot reînvia!
Cum ți se pare faptul de trăi în izolare?
Mie, care am ieșit toată viața – prea mult chiar – pentru moment nu îmi displace. Obosit de socializare, gust temporar refugiul singurătății. Fără niciun sentiment de vinovăție, de trădare a teatrului… teatru la care, pentru moment, mă gândesc, așteptând să-l regăsesc! Publicul îl cunosc, ne cunoaștem reciproc, de aceea un moment de izolare poate fi benefic dacă nu se prelungește excesiv. Nu singurătatea mă neliniștește, ci durata ei! Asceza episodică e o terapie, dar excesul, o… pușcărie!
Îmi asum rămânerea în casă și datorită absenței unor tentații exterioare: expoziții, spectacole… suspendate. Era mult mai dezagreabilă condiția de prizonier la începutul anului, când «grevele» ne împedicau să circulăm. Acum e o forță exterioară, anonimă, și nu oamenii. O suport mai ușor. Și astfel revolta se convertește în resemnare!
Dupa ce se va termina pandemia, cine va mai avea nevoie de cultură?! Crezi că publicul se va reîntoarce repede la teatru? Este un moment al curajului, în care spectacolul și politica trebuie să dialogheze. Situația este foarte grea acum, când toate teatrele sunt închise!
Pentru moment, încercarea cea mai dificilă constă în a trăi fără viitor. Fără perspective… totul e suspendat! Nimic proiectat… închiși într-un prezent leneș, lipsit de energii! Cei care «trăim» suntem anesteziați! Sau suntem deprimați… profund! Prizonieri ai clipei imobile!
Ce va urma? Viitorul nu a fost niciodată imaginat just. El a surprins. A derutat sau a confirmat… dar, de fiecare dată, a marcat o «renaștere». Nu e totuși sfârșitul lumii… cât mai avem de mâncare.
Se va inventa ceva nou? Nu cred. Acum, în condițiile actuale, se inventează solidarități, se creează comunități, se depășește «ideologia» în favoarea «umanului». Când ciclul se va încheia, vor rezista ele? Ne putem îndoi.
În concluzie, Coronavirusul mă întristează și pentru sentimentul de a retrăi experiența vieții sub comunism: coada la alimentară, circulația interzisă, cărțile absente! Dar de astă dată, cauza e «impersonală» și ne implică pe toți.
De ce moment din viața ta îți reamintești, legat de Înviere?
In ortodoxie, sărbătoarea esențială pentru mine este Învierea… parabolă simbolică, pentru că miracolul săvârșit de El ne invită și pe noi, la miez de noapte, să re-înviem! O încercare necesară mie, în fiecare an! Am trăit Învieri minunate, la Buzău, la Bârlad, la Mânăstirea Cernica, dar și una oribilă, de neuitat, când mă aflam, împreună cu Felix Alexa și soția mea, la Biserica Cotroceni, unde m-au revoltat niște tineri care ascultau muzică la radio, vorbeau la telefon și se înghesuiau râzând… Am fugit și ne-am adăpostit în apartamentul din Cotroceni. Și, strânși în jurul mesei, am respectat Învierea murdărită pe străzile din jurul bisericii!
Cum prăznuiești Învierea? E un Paște istoric - Învierea de acasă.
Avem nevoie mai mult ca oricând de Miracolul ei. Anul acesta vom lua lumină din Biserica Inimii.
Ce ai dori să faci când se va termina pandemia?
Aceleași lucruri ca acum, dar nu din obligație publică, ci din decizie personală. Cioran scria odată: «Ce faci?» «Mă caut.» Am început din cauza opresiunii pandemice și aș dori să nu renunț! Acesta ar fi «meritul» virusului! Și apoi aș putea să beau o bere în cafeneaua unde mă duceam cu Radu Penciulescu!