China câștigă timp în disputa comercială cu Statele Unite, lovind, în schimb, în Uniunea Europeană.
Cu o poziție dominantă pe piața metalelor rare și cu o Germanie dependentă de importurile de microcipuri, Beijingul deține în prezent avantajul în relația cu Europa.
În aceste condiții, Berlinul și Bruxellesul trebuie să găsească rapid un răspuns la presiunile colosului asiatic, bazat pe oportunitățile economiei de piață și pe inteligență strategică.
Semnale de alarmă din industrie
Două evenimente aparent fără legătură scot la iveală aceeași vulnerabilitate. Săptămâna trecută, „Volkswagen” a avertizat că ar putea opri complet producția, dacă Beijingul interzice exporturile de metale rare - materii esențiale pentru industria auto și electronică.
Presa germană a reacționat cu stupefacție, realizând brusc că dependența de resursele Chinei, despre care s-a crezut că este de domeniul trecutului, a revenit în forță.
Cu puțin timp înainte, și în Țările de Jos izbucnise o dispută economică neobișnuită. Pe 30 septembrie, guvernul de la Haga decidea să plaseze sub control de stat compania olandezo-chineză „Nexperia”, producătoare de cipuri, stârnind un conflict diplomatic deschis cu Beijingul.
Motivația olandezilor a fost teama că producția ar putea fi mutată în China, iar tehnologia, pierdută în favoarea competitorilor asiatici.
O dependență adânc înrădăcinată
Ambele cazuri descriu cu exactitate actuala situație a Europei, în special cea a industriei germane. Puternic integrată în lanțurile de valoare ale Chinei, aceasta riscă acum să devină o victimă colaterală a tensiunilor geopolitice.
Deși în mandatul Angelei Merkel Germania și-a diversificat piețele de export, China a rămas partenerul-cheie.
Aproximativ un milion de locuri de muncă germane depind direct de exporturile către gigantul asiatic, care, anul trecut, au însumat circa 90 de miliarde de euro. Altfel spus, unul din nouă produse exportate ajunge pe piața chineză, în special automobilele și tehnologia de vârf.
Dependența este însă la fel de mare și în sens invers. China este cel mai important furnizor de bunuri pentru Germania, cu importuri de peste 156 de miliarde de euro.
Situația cea mai delicată se află în sectorul semiconductorilor: un sfert dintre companiile germane își procură cipurile din China, care a depășit Statele Unite și Taiwanul ca principal furnizor, în 2024.
În peste 230 de categorii de produse - de la electronice la echipamente industriale - mărfurile chinezești constituie cel puțin jumătate din totalul importurilor germane.
Rezultatul este acela că economia germană - și, prin extensie, cea europeană - este prinsă într-o rețea de dependențe comerciale și tehnologice tot mai greu de gestionat într-un climat geopolitic tensionat.
Schimbarea de direcție
Timp de decenii, Germania a urmat un model comercial aproape mercantilist. Beneficiind de un sector intern cu salarii scăzute, de gaz rusesc ieftin și de un euro subevaluat în raport cu productivitatea sa, industria germană a câștigat constant cote de piață în sectoare-cheie, precum cel auto și al utilajelor industriale.
Odată cu schimbarea de direcție a curentului geopolitic, devine însă tot mai clar că parteneriatul comercial germano-chinez riscă să fie spulberat de furtunile generate de conflictul cu Rusia și de războiul comercial dintre SUA și China.
Iar Beijingul nu se sfiește să joace dur, atunci când este presat. În ultimele luni, mai multe companii germane s-au plâns că accesul la metale rare este condiționat de dezvăluirea unor secrete comerciale, a listelor de clienți și a altor informații sensibile.
În aceste condiții, nu mai este vorba de un schimb avantajos, ci de o formă cinică de șantaj economic, care depășește simplul joc de putere.
Conducerea chineză este motivată de propriile probleme interne - șomajul ridicat în rândul tinerilor și o deflație persistentă -, pe care încearcă să le compenseze printr-un sector de export supradimensionat.
China menține la maximum motorul exporturilor prin subvenții masive, împingând treptat producătorii străini în afara pieței interne.
Europa, prinsă în propria birocrație
Influența Chinei nu se oprește la economie. Aceasta devine mai vizibilă abia atunci când privim modul în care, în Europa și America de Nord, acționează organizații non-guvernamentale ostile industriei, sprijinite indirect de către Beijing.
Acestea au contribuit la propagarea unei narațiuni antiindustriale, sub pretextul luptei împotriva emisiilor de CO₂, au intensificat presiunea asupra industriei auto germane și, în același timp, au inundat piețele „verzi”, artificiale, cu soluții fabricate în China.
UE și, prin extensie, Germania par rareori capabile să reacționeze cu fermitate, să folosească o viziune strategică sau o analiză lucidă, pentru a ieși din această dependență sufocantă.
Prea mult timp și energie par să fie consumate pe dispute și reglementări interne sau pe dezbateri sterile, în timp ce adevăratele probleme - cum ar fi dependența de China și vulnerabilitatea lanțurilor de aprovizionare - rămân nerezolvate.
Amenințarea economică devine tot mai evidentă, iar Beijingul o transformă într-o armă geopolitică. Aproximativ 90% din capacitățile mondiale de rafinare a metalelor rare se află sub controlul chinez - un as redutabil de care dispune China atunci când negocierile cu Europa devin dificile.
Tentative de eliberare
Există, cel puțin, conștientizarea problemei. Fostul guvern german a încercat să atragă gigantul american „Intel” la Magdeburg, oferindu-i un pachet de subvenții de 10 miliarde de euro pentru a consolida lanțurile de aprovizionare. „Intel” a refuzat însă oferta, dând astfel un verdict dur asupra climatului economic din Germania.
Refuzul a fost interpretat drept o evaluare catastrofală pentru Europa, prinsă în propria rețea de reglementări și în eșecul politicii energetice.
„Intel” preferă să investească acasă, în Statele Unite, unde administrația americană pare să fi creat condiții competitive, atrăgând investițiile care, altfel, ar fi putut ajunge pe continentul european.
Din această perspectivă, Europa lasă senzația că se împiedică singură, incapabilă să-și stabilizeze și să-și aprofundeze lanțurile valorice.
Încercarea Uniunii Europene - coordonată cu politicile naționale - de a construi o pseudo-economie de război alături de uriașul complex al subvențiilor „verzi” se dovedește mai degrabă un gest de disperare.
Fără componentele intermediare chineze pentru microcipuri, fără metalele rare și materiile prime, fără energia rusească de altădată, acest efort industrial riscă să rămână o simplă viziune pe hârtie.
Consecința paraliziei europene este vizibilă: componentele industriale esențiale - de la materii prime la produse high-tech, electronice și utilaje - se erodează sub ochii noștri, afectate de criza energetică. În Europa, și mai ales în Germania, devine astfel aproape imposibilă producția competitivă în aceste domenii.
Într-un moment dificil, în care războiul din Ucraina redesenează liniile de putere globală, fragilitatea Europei devine evidentă. Dependența energetică și lipsa de resurse îi slăbesc poziția de negociere.
Acordurile comerciale recente - descrise de mulți drept o cedare în fața directivelor trasate de Washington - se înscriu perfect în acest tablou.
China, Statele Unite și ceilalți jucători globali cunosc „călcâiul lui Ahile” al europenilor și îl exploatează. Este vorba despre criza energetică agravată de renunțarea la energia nucleară și cărbune, dublată de sfârșitul importurilor de gaz rusesc, mai ales în Germania.
În acest moment, tot mai multe voci susțin că ar fi în interesul întregii Europe ca Germania să-și asume din nou rolul de lider, punând capăt unei doctrine climatice contraproductive.
O revenire la suveranitate economică și la rațiunea de piață, integrată într-o piață unică europeană competitivă, ar putea reda continentului forța pierdută. Europa dispune încă de tehnologie, de capital și de know-how pentru a recupera decalajul.
Aici pare să se afle și adevăratul potențial geopolitic al Europei. În opinia multor analiști politici și economici este nevoie de o resetare autentică la nivel european, ce constă în eliberarea de birocrația sufocantă, reducerea poverii fiscale și o reformă energetică bazată pe piață.
Criticii Bruxelles-ului vorbesc despre o „dezintoxicare rece”, care să pună capăt discursului climatic paralizant și să readucă realismul economic în centrul deciziei politice.
„Dezintoxicarea” europeană
În acest context, oricât de dureros ar fi, Germania și, implicit, Uniunea Europeană ar trebui să-și schimbe radical direcția dacă vor să redevină atractive pentru investiții.
Capitalul global preferă acum Statele Unite, unde politica de dereglementare promovată de administrația de la Washington a creat un mediu economic relativ prietenos cu industria.
Pe plan geopolitic, Europa ar putea, spre exemplu, să valorifice resursele Canadei. Concomitent, discuțiile despre exploatarea metalelor rare din Groenlanda ar trebui accelerate. Cu toate acestea, explorarea și dezvoltarea acestor surse ar putea dura ani, în timp ce presiunea asupra producătorilor germani și europeni crește rapid.
În aceste condiții, alinierea strategică la Washington, pentru a rezista tentativelor de șantaj economic venite din partea Beijingului, pare o mișcare logică. Casa Albă construiește deja o rețea paralelă de aprovizionare pentru industrie, asigurând contracte de materii prime în Australia, Malaezia, Thailanda și Japonia.
Berlinul, blocat în inerție
Deocamdată, însă, cancelarul german, Friedrich Merz, pare absent din acest joc global, lăsând întreaga responsabilitate în mâinile Comisiei Europene, condusă de către conaționala sa, Ursula von der Leyen.
Aceasta nu oferă, însă, decât inițiative simbolice, precum un modest program de reciclare a metalelor rare - insuficient pentru a oferi industriei europene oxigenul de care are mare nevoie.
În timp ce Washingtonul își consolidează pozițiile la nivel mondial, Berlinul pare încremenit într-un labirint birocratic.
Pe scena globală asistăm la revenirea politicii de forță: confruntarea directă între superputerile SUA și China. Europa rămâne în umbră, iar pierderea influenței sale geopolitice devine tot mai vizibilă.
Von der Leyen, Merz, Macron și Starmer ar putea fi astfel nevoiți să accepte un adevăr simplu: epoca dialogurilor climatice sterile și a conferințelor de tip motivațional, precum COP30 din Brazilia, pare să se fi încheiat.