Este zgomotul surd, scurt și brutal al unui corp care lovește asfaltul înghețat. Urmează o secundă de tăcere absolută – secunda în care durerea încă nu a ajuns la creier, secunda umilinței pure – și apoi, gemetele. Uneori sunt blesteme, alteori sunt doar oftaturi de resemnare.
Un bătrân a alunecat în fața scării. O mamă cu un cărucior se chinuie să nu-și piardă echilibrul pe o limbă de gheață lucioasă ca sticla. Un tânăr grăbit spre metrou face piruete involuntare, riscând o fractură care îi va schimba viața pentru următoarele luni. În jurul lor, orașul merge mai departe, încruntat și grăbit.
Și imediat după cădere, izbucnește corul indignării neputincioase, imnul nescris al justificărilor noastre: ”Unde e Primăria? De ce nu s-a dat cu sare? De ce nu a venit nimeni?”.
Întrebarea este legitimă, desigur. Autoritățile au rolul lor, contractele lor, obligațiile lor. Dar în spatele acestei furii îndreptățite se ascunde o tăcere vinovată, o gaură neagră în conștiința noastră colectivă. Se ascunde faptul că acel trotuar, acea bucată de gheață criminală, se află exact sub geamul nostru. Se află în fața porții noastre, la intrarea în bloc unde locuim de o viață. Și totuși, o privim ca pe un teritoriu străin, o fâșie a nimănui, părăsită de lume, pentru care refuzăm cu obstinație să mișcăm un deget.
Această gheață fizică este doar vârful aisbergului. Sub ea, nevăzută, dar la fel de alunecoasă și periculoasă, se întinde gheața din noi. Acea răceală sufletească ce ne-a transformat dintr-o comunitate de vecini într-o masă amorfă de indivizi care împart pereți, dar nu și destine.
Trăim într-o cultură a așteptării mesianice, doar că la scară administrativă. Așteptăm ca cineva, o entitate abstractă, un ”Ei” difuz și omnipotent, să vină să rezolve totul, de la marile probleme economice până la cei doi metri pătrați de gheață din fața scării.
Este o formă de infantilizare colectivă. Ne comportăm ca niște copii răsfățați care au aruncat jucăriile pe jos și acum așteaptă ca părintele (Statul) să vină să facă ordine. Iarna bucureșteană este, an de an, scena aceleiași piese de teatru absurd: milioane de oameni privesc pe fereastră cum se așterne zăpada, admirând feeric peisajul, pentru ca a doua zi dimineață să iasă furioși afară, blestemând că nu pot merge.
Dar câți dintre noi au pus mâna pe o lopată? Câți au cumpărat un sac de sare de 10 lei de la magazinul din colț? Câți au coborât seara, când orașul se liniștește, să curețe acea potecă vitală pentru bătrâna de la parter care iese dimineața după pâine?
Răspunsul este dureros de mic. Și scuza este mereu aceeași, rostită cu un aer de superioritate civică prost înțeleasă: ”Plătesc impozite! E treaba lor!”.
Desigur, este și treaba lor. Dar când bunica ta își rupe șoldul la trei metri de ușa apartamentului tău, faptul că ai plătit impozite nu o va vindecă. Faptul că ai avut dreptate juridic nu va șterge durerea. Aici intervine diferența dintre cetățeanul-consumator, care cere servicii în schimbul banilor, și cetățeanul-membru al comunității, care înțelege că siguranța celor din jur depinde și de el.
În satele bunicilor noștri, curățarea zăpezii nu era o corvoadă impusă de primărie. Era un ritual. Era o chestiune de onoare și de supraviețuire. Dacă nu curățai drumul, nu puteai ieși, dar mai important, erai judecat de sat. ”Uite la ăla, puturosul, stă cu nămeții la poartă!” – era o rușine socială. Oamenii ieșeau la poartă, își salutau vecinii, schimbau o vorbă în aburul rece al dimineții, în timp ce lopețile loveau ritmic pământul înghețat. Se crea o legătură. Zăpada unea.
Astăzi, în blocurile gri din București, zăpada izolează. Lopata, dacă există, zace ruginită și uitată într-o debara sau pe un balcon închis. Am pierdut reflexul de a îngriji spațiul comun. Pentru noi, ”acasă” se termină strict la ușa apartamentului. Dincolo de prag începe jungla. Holul blocului, scările, trotuarul din față, toate sunt teritorii inamice sau, în cel mai bun caz, indiferente.
Această retragere în cochilia proprietății private ne-a amputat simțul responsabilității. Ne uităm la vecinul care se chinuie să-și scoată mașina din parcare și, în loc să coborâm să-l ajutăm, facem o poză și o punem pe Facebook cu descrierea: ”Haos în trafic, Primăria doarme!”. Am înlocuit acțiunea cu indignarea digitală. Am înlocuit lopata cu tastatura.
Și, în timp ce noi postăm revoltați, gheața se îngroașă. Devine sticlă. Devine capcană. Și așteaptă prima victimă, care poate fi chiar copilul nostru întorcându-se de la școală.
De unde vine această apatie? Psihologii ar putea spune că este o reacție la stresul vieții urbane. Suntem atât de epuizați de joburi, de trafic, de griji, încât nu mai avem energie pentru nimic altceva. ”Să mai dau și zăpadă după 10 ore de muncă?” – este o întrebare pe care mulți și-o adresează legitim.
Dar adevărul este mai trist. Este vorba despre o lipsă profundă de empatie. Nu curățăm trotuarul nu pentru că suntem obosiți, ci pentru că nu ne pasă cine trece pe acolo. Nu ne pasă de poștașul care ne aduce facturile, nu ne pasă de livratorul care ne aduce mâncarea, nu ne pasă de medicul de familie care are cabinetul la colț. Ne-am atomizat. Suntem insule de egoism plutind într-o mare de indiferență. Ne-am construit vieți în care interacțiunea cu celălalt este redusă la minimum și tranzacțională. Dacă nu câștig nimic direct, de ce aș face efortul?
Curățarea trotuarului este un act de altruism pur. Nu primești bani pentru asta. Nu primești medalii. Poate nici măcar un ”mulțumesc”. Dar primești ceva mult mai valoros, ceva ce am pierdut și nici nu mai știm să numim: satisfacția de a fi un om între oameni, sentimentul că ai făcut un bine anonim, că datorită ție, cineva a ajuns acasă întreg în acea zi.
Când refuzăm să facem acest gest simplu, ne declarăm, de fapt, falimentul moral. Spunem lumii: Nu îmi pasă dacă vă rupeți picioarele, atâta timp cât eu sunt bine la căldură. Și această atitudine, multiplicată la scara a milioane de oameni, creează atmosfera toxică a orașului nostru. Un oraș în care toată lumea se plânge, dar nimeni nu pune umărul.
Iarna are acest dar crud de a scoate la iveală adevărul despre noi. Zăpada acoperă gunoaiele și gropile, făcând orașul să pară curat pentru câteva ore, dar gheața care urmează ne dezvăluie caracterul.
Mergeți pe o stradă din București după un îngheț. Veți vedea porțiuni de trotuar curățate ”la lună” – de obicei în fața unor mici afaceri unde patronul a înțeles că nu intră clienții dacă își rup gâtul, sau în fața curților unor oameni gospodari, de modă veche. Și imediat lângă acestea, veți vedea patinoare ale morții în fața unor vile impunătoare sau a unor blocuri noi, de lux.
Contrastul este izbitor. Bogăția materială nu aduce cu ea spirit civic. Dimpotrivă, uneori pare că gardurile înalte și interfoanele video ne izolează și mai mult de responsabilitatea străzii.
Această geografie a gheții este o hartă a sufletului colectiv. Acolo unde este curat, trăiește un om căruia îi pasă. Acolo unde este gheață, trăiește cineva care așteaptă. Așteaptă Primăria, așteaptă primăvara, așteaptă ca problema să dispară singură.
Și ce lecție le dăm copiilor noștri? Ei ne văd. Ne văd cum înjurăm la televizor autoritățile, dar ne văd și cum pășim cu grijă peste gheața din fața casei, fără să ne gândim să o spargem. Ei învață că soluția la probleme este critica, nu acțiunea; învață că spațiul public este al nimănui și că grija față de celălalt este o slăbiciune și astfel creștem o generație de spectatori, nu de actori sociali.
Imaginați-vă, pentru o clipă, un scenariu diferit. Imaginați-vă o seară de iarnă în București în care, la ora 19:00, mii de uși de bloc se deschid. Oamenii ies cu lopeți, cu mături, cu sare, vecinii se întâlnesc, unul aduce un termos cu ceai, altul o sticlă de vin fiert. Se aud râsete, se aude zgomotul metalic al lopeților, se simte efortul comun.
În jumătate de oră, trotuarele ar fi curate. Dar, mai important decât asfaltul negru care ar ieși la iveală, ar fi lumina din ochii oamenilor. Ar fi sentimentul că împreună suntem o forță. Că nu suntem doar victime neputincioase ale unei administrații incompetente, ci stăpânii propriului nostru destin urban.
Acel efort fizic, acea transpirație sub geacă, are o valoare terapeutică: ne vindecă de cinism și de sentimentul de neputință. Când cureți zăpada, vezi rezultatul imediat al muncii tale. Ai făcut ordine în haos. Ai creat siguranță. Este o mică victorie împotriva dezordinii lumii.
Avem nevoie de această ”terapie a lopeții”. Avem nevoie să redescoperim bucuria simplă a muncii fizice făcute pentru binele comun. Nu pentru bani, nu pentru like-uri, ci pentru demnitate, pentru că un popor care așteaptă să fie curățat de alții este un popor care a renunțat la demnitate, dar, în schimb, un popor care pune mâna și face este un popor viu.
Nu este vorba, în final, doar despre gheață, căci gheața se va topi oricum. Este vorba despre noi, despre cine vrem să fim.
Vrem să fim o națiune de reclamanți permanenți, o națiune de oameni care stau la fereastră și judecă lumea de afară, în timp ce propriul prag este înghețat? Sau vrem să fim o comunitate?
Spiritul civic nu se învață din manuale și nu se impune prin amenzi (deși au și ele rolul lor). Spiritul civic se naște din rușine și din mândrie. Rușinea de a lăsa mizerie în urma ta sau în fața casei tale și mândria de a fi util, de a proteja, de a construi.
Poate că schimbarea României nu începe cu legi grandioase sau cu autostrăzi suspendate. Poate începe într-o dimineață geroasă de februarie, când tu, cititorule, vei decide să nu mai aștepți. Vei decide să iei o lopată, să cobori în fața blocului și să spargi gheața. Nu pentru primar. Nu pentru președinte. Ci pentru bătrâna de la etajul 2 care abia se mișcă. Pentru copilul vecinului care aleargă spre școală. Și, mai ales, pentru tine. Pentru a sparge gheața din tine.
Când vom auzi din nou zgomotul lopeților în cartierele noastre, vom ști că ne-am făcut bine. Până atunci, rămânem doar niște trecători grăbiți, care se roagă să nu cadă, pe un trotuar pe care nimeni nu îl iubește.
România nu se va schimba prin decrete sau prin minuni venite de la Bruxelles. Se va schimba când vom înțelege că responsabilitatea nu este o haină pe care o dezbraci la intrarea în casă. Gheața de pe trotuar este testul nostru de maturitate, pe care îl picăm în fiecare iarnă. Să nu mai căutăm vinovați în palatele puterii, ci să ne uităm în oglindă! Petre Țuțea spunea: ”Am făcut 13 ani de temniță pentru un popor de idioți.” și poate că este prea dur, dar când vezi un oraș întreg care preferă să-și rupă picioarele decât să muncească 10 minute pentru binele comun, te întrebi dacă nu cumva sacrificiul a fost în zadar. Haideți să dovedim că nu suntem idioți, ci cetățeni! Haideți să spargem gheața!