Nici prin gând nu i-ar fi trecut Gabrielei Firea atunci când a scris, cu multă amărăciune că ,,nici-o faptă bună nu rămâne nepedepsită’’- comentând, astfel, grohăielile cu care niște indivizi au fost puși să întineze festivitatea desfășurată pe Arena Națională în onoarea performanței pe care Simona Halep a realizat-o pe Roland Garros- că, foarte curând, vom avea prilejul să vedem cât de actuale sunt aceste vorbe! Mă refer, firește, la desenul apărut în publicația ,,Charlie Hebdo,în care, cu un umor scremut și duhnind de la o poștă răutate patologică, trofeul câștigat de admirabila noastră campioană era taxat ca… fier vechi și numai bun să fie scos la vânzare. Așa după cum știm noi bine cine face treaba asta.
Privesc această mostră de mojicie și nu pot să nu îmi amintesc de împrejurare că, în urmă cu trei ani , adică atunci când atacul terorist din 7 ianuarie 2015, a făcut numeroase victime în redacția publicației franceze, de aici, din România, s-au transmis impresionant de multe mesaje de solidaritate, de compasiune și, în special, de categorică reprobare a celor care au pus la cale și au înfăptuit acest act criminal. Mesaje pe care, se vede treaba, cei de la ,,Charllie Hbdo’’se fac a le fi uitat, dacă, totuși, au avut buna creștere să le ia în seamă… Privind,însă, retrospectiv și cu detașarea necesară față de impactul emoțional al tragicului eveniment, nu putem face abstracție de faptul că atentatul fusese provocat de apariția în respectiva revistă a unor caricaturi care îl luau în derâdere pe Mahomed. Ceea ce, să o recunoaștem, era o treabă de natură să îi afecteze și să îi incite la culme pe cei care sunt devotați Coranului și Profetului. Persoane și grupuri de un atroce fanatism și care nu admit o altă cale de a replica într-o dispută decât asasinatul.
Este de la sine înțeles că nici prin gând nu îmi trece să caut justificare pentru atentate de felul celui căruia i-au căzut victime jurnaliști de la ,,Charlie Hebdo’’, dar, cu toată părerea de rău, trebuie să recunosc și că ei și-au cam căutat-o cu lumânarea. În aceeași notă de obiectivitate și de bună credință trebuie să recunoaștem și că publicația de pe malurile Senei nu era la prima asemenea ofensă adusă valorilor religioase și morale ale diverselor etnii. Dimpotrivă, rând pe rând, au fost jigniți prin caricaturi sau comentarii insolente și agresive evrei, arabi, tupeul ajungând până acolo încât au luat în neroadă derâdere victimele cutremurului care a lovit Italia în anul 2016. La fel de adevărat este și că asemenea demersuri, care numai gazetărești nu pot fi numite, și-au primit replica meritată și fermă. Numai că, de fiecare dată, a fost adus în discuție și,până la urmă, a prevalat, argumentul libertății de exprimare a jurnaliștilor. ,,Dacă ne-am opri de teamă că ofensăm pe cineva- declara, la un moment dat, Stephane Charbonnier,directorul revistei-, am publica săptămânal numai 16 pagini goale’’. Din păcate, la 7 ianuarie 2015, însuși Stephane Charbonnier cădea victimă a atentatului terorist alături de mai mult de alți zece membrii ai redacției …
De bună seamă, nici-unui om cu mintea întreagă nu îi va trece prin cap să replice într-un asemenea fel nenorocitei înjghebări prin care cei de la Charlie Hebdo au vrut să o jignească pe Simona Halep. Dar este cazul să luăm aminte și că,din păcate, asemenea ieșiri vulgare și dușmănoase, duhnind, de la o poștă, a ură față de români-așa cum este cea împotriva Simonei Halep-, nu reprezintă un fapt izolat. Existând, din contră, îngrijorător de multe alte gesturi pe care limbajul diplomatic le denumește în mod generic ,,gest peu amicale’’ și pe care nu știu dacă le putem pune doar pe seama iritării pe care o provoacă, la Paris sau prinprejurul(cum ar fi zis Villon), unele persoane care au venit pe acolo dinspre România.
Iată de ce nu pot să fiu de acord cu pasivitatea blegoasă cu care au ales să (nu) răspundă acestei infamii tocmai instituții sau oameni cu atribuții clare în ceea ce privește apărarea și promovarea imaginii și, până la urmă, a prestigiului România în Europa și în lume. Avem, dacă nu mă înșeală memoria, un minister al tineretului și sporturilor și cred că nu greșesc dacă spun că era cazul ca diriguitorii săi să fi luat,deja, atitudine fermă , demnă și răspicată față de această ofensă inadmisibilă adusă unei personalități emblematice a țării noastre. A făcut , ce-i drept, o declarație pe acest subiect Ilie Năstase, dar asta nici nu suplinește și nici nu scuză tăcerea ministerială. Așa după cum nu cred că greșesc prea tare dacă spun că așteptam ca Ministerul Afacerilor Externe sau măcar ambasada României la Paris să ia atitudine publică față de scârboșenia celor de la ,,Charlie Hebdo’’.
Motiv pentru care salut și menționez, în mod cu totul, deosebit opiniile de o impecabilă verticalitate pe care le-a transmis Ioan Mircea Pașcu, acest adevărat europarlamentar român, opinii pe care domnia sa le exprimă, convingător, astfel: ,,Păcat, pentru că românii țin cu adevărat la francezi’’. După care, conchide:,,Ce să-i faci,însă, dragoste cu forța nu există!’’
Foarte adevărat, dragoste cu forța nu există, dar asta nu însemnă că, și de data asta, există numai poziția ghiocelului pleoștit. Mai cu seamă în cazul în care avem de a face nu cu Franța autentică și profundă, ci doar cu o altă ,,P(utain) respecteuse’’, vorba lui Jean Paul Sartre.
Mai mult sau mai puțin respectuoasă, desigur…