“Unde cântă-un pian şi o vioară şi-unde nu ne vede nimenea”. Parfumul localurilor nu mari, câteva mese cu specialităţi delicioase, cu vin vechi ce te pupă el irepetabil, cu lăutari tuciurii cântându-ţi la ureche, de te-nţeapă cu arcuşul. Loc de taifasuri până mijesc zorile, unde scriitorii, actorii, adesea puternicii zilei înnodau şi deznodau iţele lumii româneşti. Teribilă scena cu Nicu Constantin în rol de lăutar, care începe cu un cântec de jale, încât un chefliu se enervează, bate cu pumnul în masă, “ce atâtea oftaturi, cântă unul mai vesel, că îţi pun un pol în vioară”. Îi surâde bancnota cobzarului şi dă glas altui cântec, “printre văi şi printre munţi...”. “Aşa, neicuşorule”, se entuziasmează clientul doritor de voioşie. Continuă scripcarul, “printre văi şi printre munţi, trece-un tren cu deţinuţi”. Dezumflat, chefliul se burzuluieşte iar: “o să-ţi dau un picior în fund de-ţi zboară ochelarii”, iar Nicu Constantin o zbugheşte pe uşa cârciumii cu polul în buzunar şi rimele-n gât. Bijuterii de artă s-au născut în clinchetul de pahare ieftine, miros de cârnaţi perpeliţi pe jar şi în fumul de mahorcă trasă-n piept cu nesaţ. Ne răsfăţa interpretarea delicioasă a lui Ştefan Bănică senior: “Vă rog să-mi acordaţi, domnişoară, dansu-acesta!”. Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru deveniseră fraţii siamezi ai râsului, lumea îi vedea nedespărţiţi, dar într-o zi Nae s-a dus să joace la păcănele, iar Muraru s-a aşezat în faţa unei ciorbe de burtă. De la o altă masă, o cucoană cu coc şi sprâncene ciupite a strigat surprinsă: ”Uite-i pe ăia doi”. Muraru mai să se înece cu fiertura de burtă, era solo. La celebra cârciumă din Iaşi “Bolta rece”, prânzeau uneori superbii prieteni Eminescu şi Creangă. Când făuritorul “Caprei cu trei iezi” şi al lui “Ivan Turbincă” îi citea în ochi lui Eminescu poposirea melancoliei, îl îmbia: “Coane Mihai, hai acasă la mine să ne înfruptăm mai bine dintr-o iahnie, care aici nu e aşa gustoasă!”. Plecau cele două adieri de geniu de braţ pe străzile romantice ale Ieşilor şi se lepăda Conu Mihai de gândurile negre. Pofta de viaţă, naturaleţea, însorirea din Creangă au fost reazeme pentru firea prea delicată a Luceafărului. Crescând singură cei doi copii, deşi premiată cu 10 la “Floarea din grădină”, Maria Dragomiroiu ezita să dea curs invitaţiilor de a cânta în marile restaurante ale Bucureştilor. Până la urmă a ascultat de îndemnul teribilei cântăreţe Ileana Sărăroiu, naşa ei: “Cântă şi în localuri, te căleşti când lupţi să le cucereşti inima oamenilor veniţi să manevreze furculiţa şi cuţitul în frigărui şi mici!”. Învingea Maria Dragomiroiu glăsuind: “Mai învârte, Doamne, roata, să-mi mai văd o dată soarta”.