„Simpatizant comunist, înrolat pe frontul de Est și dezertor, apoi discipol filial al lui Lucian Blaga, cu care și-a dat licența în Filosofie și căruia îi va deveni doctorand, I.D. Sîrbu va fi eliminat din Universitate de noul regim pentru omisiune de denunț, după ce devenise asistent al lui Liviu Rusu la Filosofia clujeană. Ajunge profesor de liceu, apoi (ca și alți cerchiști) redactor și cronicar dramatic la revista Teatrul și la Revista de Pedagogie”, șarja criticul și istoricul literar Paul Cernat în fuga unui crochiu închinat Sîrbului.
Revelație a memorialisticii de sertar postdecembriste
Îi deschidem, aici, toate porțile: „Trăiește ca un don Juan, urmărește din underground politica mare și își consemnează viața de marginal într-un jurnal intim cvasi-bacovian publicat (și intitulat) postum, la două decenii și jumătate după fals diaristicul Jurnalul unui jurnalist fără jurnal - revelație a memorialisticii de sertar postdecembriste, satiră voltairiană subversivă și document existențial din anii ’80, publicat postum de Marin Sorescu în 1991. În deceniul șase încearcă să intre în literatură pe filiera prozelor cu mineri - fără rezultat. Urmare a unor opinii neconforme despre piesa Ziariștii a lui Al. Mirodan (și nu numai), I.D. Sîrbu e condamnat politic după revoluția maghiară”.
Model pentru personajul-filosof al lui Marin Preda
În continuare, o supoziție: „Se pare că persecuțiile pre-carcerale îl vor inspira pe Marin Preda în compoziția personajului Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni, pentru închisoare sursa nr. 1 de inspirație fiind Ion Caraion (din motive multiple, Sîrbu nu-l va înghiți niciodată pe Preda, ca și alți cerchiști). Va fi reintegrat cu greu și incomplet, ajungând, până la pensionare, secretar literar la teatrul din Craiova (oraș pe care central-europeanul îl va percepe ca pe un Isarlîk balcanic, un exil detestabil moral)”.
Prozator satiric de înaltă clasă
Pe aceleași coordonate: „Inegale, aparent pe linie (dar...), piesele sale de teatru politico-eseistice și parabolice, culminând cu cele reunite în Arca bunei speranțe (1970), merită mai multă atenție, ca și prozele scurte cu și despre mineri din Povestiri petrilene (o eventuală istorie a literaturii noastre dedicate minerilor l-ar avea pe I.D. Sîrbu în pole position). Excelente sunt textele distopice din Șoarecele B. și alte povestiri, unde prozatorul satiric se află at his best, peste nivelul masivului, stufosului și tezistului roman contestatar pentru sertar Adio, Europa!. Parabola mitico-politică și utopia negativă definesc romanul Lupul și catedrala, în vreme ce romanul pentru copii și bunici Dansul ursului joacă pe o formulă alegoric-fabulistică, fără mare efect”.
Maestru al genului epistolar
Drept înainte: „Sîrbu a scris, pe coarda afectivă, și literatură pentru copii (romanul De ce plînge mama? 1973). Cea mai apreciată producție a lui I.D. Sîrbu e cea confesivă - Jurnalul unui jurnalist fără jurnal - și epistolară; corespondența cu Virgil Nemoianu & Co reunită în volumul Traversarea cortinei, dar și alte, multe, schimburi de scrisori, aparțin unui maestru al genului. Supravegheat cu efective sporite de Securitate, irecuperabil de către regimul comunist, dar incompatibil, pentru cine l-a citit atent, și cu poncifele anticomunismului postcomunist, bătrânul ex-don Juan refugiat acum în intimitatea domestică (a doua sa soție, doamna Elisabeta Sîrbu, trăiește încă), Gary devine un critic vehement al Occidentului consumist, nu doar al comunismului real, un marxist autohtonist-conservator, compatibil (poate) cu uvrierul Panait Istrati, dar fără levantinismul vagabond al acestuia, un Petre Pandrea central-european din Valea Jiului, bref, un om liber în luptă, pe toate fronturile ideologice, cu o istorie ostilă”.
Mesaje în sticlă
După goana de mai sus, intrarea în linie dreaptă: „Două fantasme paterne îl urmăresc: cea a tatălui real și cea a lui Lucian Blaga (tatăl ideal). Alterarea dramatică a regimului ceaușist se va traduce și în alterarea iremediabilă a sănătății autorului, ale cărui ultime scrieri (care îl vor relansa spectaculos după moarte) sunt niște mesaje în sticlă adresate posterității. În ultimele luni de viață I.D. Sîrbu nu mai putea vorbi, din cauza cancerului. Voga postcomunistă, tradusă într-un număr mare de eseuri monografice, numere tematice și ediții, nu e neapărat suficientă - Gary rămâne, pe mari porțiuni, un scriitor insuficient înțeles, uneori pios mistificat, la fel de incomod azi ca și ieri. Citit fără ochelarii de cal ai unui realism socialist pe dos, el poate oferi multe și mari surprize”.
Maestru și discipol, în cleștele istoriei
Relația dintre Lucian Blaga și I.D. Sîrbu, consumată inclusiv în pânza mortală a „obsedantului deceniu”, când Blaga nu mai avea drept de semnătură ca autor, dar făcea traduceri din germană, a fost surprinsă magistral de „Gary” în jurnal (1953):
„Joi - scenă penibilă cu Blaga.
Mi-a promis că-mi dă ultima traducere din Goethe; o elegie (Marienbaden - pare-mi-se), spre a o transcrie la mașină. Îi zic: Voi bate mai multe exemplare. Îmi păstrez unul - iar celelalte le pun în comerț. Sînt sigur că vor avea multă trecere.
- Crezi?, îmi spune el.
- Sînt convins. Dar dacă mi-ați da să vă multiplic și să le vînd (la negru) poeziile d-voastră postume (am spus acest cuvînt conștient de nuanța istorică a termenului), aș realiza bani foarte frumoși.
- Cum ai zis? Postume?
- Da!... înghețasem. Mă privea uluit, speriat, palid.
- Groaznic! Șopti și se întoarse spre geam.
Mi-am dat seama că am greșit. Am încercat să repar ce se poate repara.
- Am spus intenționat așa pentru că - credeți-mă - am impresia că am murit cu toții în 1945 - și că tot ceea ce am scris de atunci e oarecum postum.
- Știu, te înțeleg, însă totuși e groaznic. Numai gândul că...
Avea o voce scăzută, gravă. Mi-era frică să nu înceapă să plângă. Stătea cu spatele la mine - și simțeam că suferă.
- Să plec, domnule profesor?
Nu se întoarse.
- Vino mâine pe la mine.
Am ieșit în vârful picioarelor din birou”.
Poze mișcate dintr-o Românie comunizată
N-ar strica, gândesc, să prindem aici, în câteva tușe, și atmosfera dintr-un oraș - Petrila - al României sărăcite și comunizate, așa cum a fost surprinsă chiar de I.D. Sîrbu în faimosul său jurnal de sertar. Iată un fragment din 18 noiembrie 1952: „Călătorie îngrozitoare până la Petrila. Trenuri supraagomerate, saci, oameni înghesuiți pe coridoare, frig. [...] Acasă, toamnă putredă. Din dealurile suprasaturate de ploi, în soarele slab al amiezii, ies aburi calzi. Uzina geme murdară. Pe străzi, mii și mii de oameni, în salopete - soldați, muncitori. E un noroi groaznic - peste tot, aerul plin de praf. În fața lagărelor, santinele. Petrila copilăriei mele îmi apare ca imensă cazarmă de mizerie și murdărie. Tata, l-am găsit beat... și fericit. Mama, calmă și egală. Baby îmbătrânită de contabilitate - de norme, de ore suplimentare”.
Șoareci și d.t.t.
Pe repede- înainte: „Pe străzi, urlă megafoanele peste tot. Lozinci pe garduri, lozinci pe case. În bucătării, aceleași megafoane continuă răgușit discursurile. Și, în umbra lor, o masă imensă de oameni, care nu mai ascultă, nu mai înțelege, dar - ce e și mai grav - nici nu mai reacționează într-un fel sau altul. Vizitez cu sora mea restaurantul cel nou. Miroase a d.t.t. și a șoareci. Un muzicant bătrân se năcăjește să facă foc în soba de tuci. Un chelner repezit, îndobitocit parcă, ne aruncă pe masă niște bere fără spumă și ne cere imediat plata. Mă uit în jur: lozinci, icoane. Remarc o ciudată asociere de inscripții, pe peretele din stânga: «Interzis cântatul din gură» - și imediat, dedesubt, un anunț al Crucii Roșii: «Nu vă fie rușine, dacă vă îmbolnăviți de sifilis. Arătați-vă imediat doctorului». Lângă noi, la mai multe mese, soldați din detașamentele de muncă. Șvabi. Cântă (din gură). Au ceva hitleros în gâtlejuri și în pathosul cu care bat tactul cu pumnii în masă”.
Se fură pâinea din cuptor
În loc de încheiere: „Caut o figură omenească, o figură autentică. O găsesc: iată-l. În fund, la o masă, singur, stă un bătrân miner și, cu amândouă mâinile, strânge în palme un țoi de răchie. Parcă îi e frică că cineva i-o ia. Are în privire ceva pierdut și totuși cald. Mă gândesc la Baci Toma, al meu. În fața sindicatului, o lozincă uriașă. O găsesc comică; i-o arăt sorei mele, i-o citesc, râd - și, curios lucru, ea nu observă nimic anormal în conținutul ei: «Trăiască Tovarășul Stalin, cel mai bun prieten al tineretului democrat din Petrila și Lonea!». Groaznică mizeria din jur. Mizeria fețelor palide, a gurilor fără dantură, a zdrențelor. Mizeria copiilor goi - care plâng în geamuri murdare - a femeilor care se ceartă și se bat la coada de la aprozar. «Închipuiește-ți, îmi spune mama, mai nou, când pui pâinea în cuptor, trebuie să stai s-o păzești. Căci se fură pâinile din cuptor». Tata, beat, se culcă. Îmi spune, ca un fel de scuză: «Nu mai am putere. Am slăbit. E moartea aproape...»”.
35 de ani s-au împlinit în 17 septembrie 2024 de la moartea scriitorului și filosofului Ion Dezideriu Sîrbu
„Simpatizant comunist, înrolat pe frontul de Est și dezertor, apoi discipol filial al lui Lucian Blaga, cu care și-a dat licența în Filosofie și căruia îi va deveni doctorand, I.D. Sîrbu va fi eliminat din Universitate de noul regim pentru omisiune de denunț”, Paul Cernat, istoric literar
„Gary rămâne, pe mari porțiuni, un scriitor insuficient înțeles, uneori pios mistificat, la fel de incomod azi ca și ieri”, Paul Cernat, istoric literar
„Excelente sunt textele distopice din Șoarecele B. și alte povestiri, unde prozatorul satiric se află at his best”, Paul Cernat
„Irecuperabil de către regimul comunist, Gary devine un critic vehement al Occidentului consumist, nu doar al comunismului real, un marxist autohtonist-conservator”, Paul Cernat