Mă uit siderată cum cad idolii! Unul după altul. Ca-n poezia lui Coşbuc. "Câte-un fulg, acum a stat"... Nu ştiu ce mi-a venit să-mi aduc aminte de "Iarna pe uliţă" în timp ce încercam să pricep avatarul lui Nicuşor Dan. Mai ieri, neprihănitul cavaler al dreptaţii din vechiul oraş, astîzi politicianul pus să-şi explice dubioasele acumulări de fonduri din anii de anonimat. Sau ale colegilor lui, la fel de inocenți in vorbe și somnoroși în fapte...
"Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi."
Versurile copilăriei sau povestea iernii noastre, nu? Hai, să fim seriosi şi cinstiţi cu noi, spre oricare piaţă ne-ar trage aţa, nu putem scăpa de senzaţia că acum, după ce protestele au intrat în faza cu target, organizare și convocator, am devenit masa de schimb a cuiva dintre “cei mai mari”. Ba pentru a depune o moţiune de cenzură inutillă şi folosită aiurea în speranţa unei vrăjitorii de ultimă oră a serviciilor, ori pentru anunţuri de genul “abia-mi ţin oamenii în frâu”.
“Strada cu treaba ei, noi cu a noastră” era vorba preferată a unui om politic, astăzi retras. Spiritul e însă viu. Dacă dai la o parte exprimările - fie neaoşe, fie preţioase - ale celor aleşi ai să observi contratimpul imens între ei şi stradă. Niciodată cererea nu s-a întâlnit cu ofertă: când strada a vrut justiţie, guvernările au oferit protecţie socială, iar când Puterile au oferit justiţie oamenii urlau după tăieri. Doar la noi protecţia socială şi justiţia sunt antagonice.
“Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.”
Şi aşa rămân. Ne pregătim din nou de campanie. Nu de alegeri, ci de referendum.
“-Ce-i pe drum atâta gură?
- Nu-i nimic. Copii ştrengari.
- Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătură
De tătari!”
Iar când cei mici se fac mari o să observam un singur lucru: “toate-s vechi si nouă toate”.