O evoluţie a cursului euro-dolar în intervalul 1,046-1,086 poate induce ideea că ar include decizia creşterii de dobândă, indiferent de dinamica preţurilor mărfurilor cu amănuntul, ale bunurilor de folosinţă îndelungată, ori ale locuinţelor – socotite investiţii.
Primii ce ar trebui să se uite la asta şi să tragă concluzii, pe care să le comunice publicului, sunt oficialii Fed, ce se găsesc, însă, într-un moment de inflexiune în privinţa noii paradigme politice. Iar plierea pe aceasta sau conservarea celei vechi va face diferenţa în felul în care va funcţiona Rezerva Federală în continuare.
Mai ales că e greu de identificat un trend sustenabil de creştere a preţurilor pentru următorii doi ani, în situaţia în care s-au pus atâţia bani pe piaţă prin intermediul relaxării monetare (QE), încât e dificil să fie capacitaţi să producă o majorare a preţurilor.
În fine, Germania şi-a clarificat poziţia, spunând că nu există spaţiu pentru reducerea taxelor. Cu alte cuvinte, politicienii UE refuză să accepte ideea că QE nu poate ţine locul unei relaxări fiscale, chiar dacă se vede clar că celui care ia împrumut de la bancă îi e imposibil să iasă în câştig în actualele condiţii de mediu de afaceri.
Dar Germania, ce a intrat în zona euro cu o monedă depreciată şi încearcă astfel să performeze pe spinarea celor ce nu au procedat similar, doreşte să se capitalize cât mai bine, pentru a face faţă competiţiei cu SUA.
Deşi SUA sunt greu de ajuns, în contextul în care alocă resursele cu ajutorul pieţelor, nu al bugetului, precum nemţii. Şi urmăresc să se eficientizeze, mai departe, pe seama relaxării fiscale anunţate de Donald Trump.
Ministrul de Finanţe german, Wolfgang Schäuble, afirmă că o relaxare a fiscalităţii vine în contradicţie cu investiţiile mari făcute de statul său. Da, numai că la declaraţie trebuie adăugat că Germania le-a realizat ca să-şi supraliciteze dominaţia în UE.