Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, cel mai înalt for cultural și științific al țării, a publicat în revista „Curtea de la Argeș” o poveste care se petrece în America. Cu acordul distinsului autor, mi-am permis să preiau un fragment din acest text, postat pe Facebook în 20 septembrie, pentru a-l oferi și cititorilor noștri, ca o invitație la meditație și la lectura integrală a articolului cu titlul „Inclusion… cu forța”.
„Un prieten vechi, încă profesor la o universitate americană de prestigiu, îmi spune că în instituția lui s-au introdus anumite cursuri obligatorii pentru profesori, pe lângă cele cvasi-facultative pentru studenți. Să mă explic: 70-80 de cadre didactice din departament/facultate se strâng săptămânal într-un amfiteatru, unde li se predă o materie numită Inclusion, pe românește «Includere». În cadrul acestor cursuri, lectori foarte bine instruiți, de regulă și foarte tineri, vin cu toată dotarea modernă necesară și țin teoria „corectitudinii politice”. De exemplu, într-o prelegere recentă li s-a vorbit «studenților» - unii «studenți» fiind profesori plini, în vârstă de 60-70 de ani - despre panourile de afișaj (reclamă) de pe marginea autostrăzilor și drumurilor în general, cu imagini ilustrative. Un astfel de panou uriaș arată două mâini expresive care țineau un nou-născut; „profesorul” a teoretizat simbolul cuprins în această reprezentare și a impus ca, dacă mâinile sunt albe, atunci pruncul este obligatoriu să fie negru sau ca, dacă mâinile sunt negre, atunci mica făptură trebuie să fie galbenă și așa mai departe. De fapt, nu s-au folosit deloc numele culorilor, ci formulări perifrastice, fiindcă numele de «negru», de exemplu, este «ofensiv» sau «jignitor». S-a mai spus că mâinile respective nu trebuie unite cu un corp de femeie, deoarece maternitatea nu mai aparține doar femeii. Altădată li s-a spus (impus) să dea copiilor, nepoților și strănepoților care se vor naște nume neutre (unisex), precum Addison, Madison, Taylor, ca să nu aibă probleme când micuții își vor alege sexul. Participanții la aceste cursuri sunt «monitorizați» foarte strict, li se face prezența și li se evaluează activitatea. Cei care vorbsc pe linia cursului sunt lăudați și promovați, cei care tac sunt mustrați și monitorizați, iar cei care ar îndrăzni să critice nu există, fiindcă ar risca darea afară din universitate. Dar toți trebuie să asculte prelegerile cu religiozitate, să-și ia o mină meditativă și foarte serioasă, să nu glumească sau să emită ironii în legătură cu acele chestiuni considerate sacre.
M-am interesat și lucrul se confirmă în mai multe universități, deși nu are aceiași intensitate și nu cuprinde aceleași forme peste tot”.
Povestea relatătă de acad. Ioan Aurel Pop merită a fi pusă în corelare cu acțiunile din Europa ale promotorilor „politicii corecte” care se insinuează tot mai puternic și pe scena publică din România. Prin acțiunile susținute de o propagandă bine stimulată și penetrantă, o minoritate tot mai agresivă vrea să impună majorității reguli drastice de comportament. Acceptarea tacită a acestei ofensive asupra tradițiilor deschide larg ușa spre o dictatură a minorității care contestă legile firești ale naturii umane.