De unde conduita prudentă a politicii monetare: dobânzile-cheie sunt ținute în continuare pe loc. Ceea ce, după cum arată datele concrete din piață, nu afectează deloc funcționarea sistemului bancar, care se bucură în prezent de exces de lichiditate, ROBOR și dobânzile medii la tranzacțiile interbancare fiind în continuare în scădere.
Astfel că vocile care cer, mai mult sau mai puțin explicit, scăderea dobânzilor de politică monetară vin din zona politică. Nici nu este de mirare că e așa. Suntem într-un an multielectoral și am fi naivi să ne imaginăm că vom vedea disciplină fiscală în comportamentul guvernanților.
Iar cu un deficit bugetar care persistă în jurul procentului de 5,7% din PIB (și a crescut în sumă absolută cu peste 9 miliarde lei în 2023), ieftinirea finanțării este vitală pentru stat. Mai ales că FMI se așteaptă ca gaura din buget să spargă pragul de 6% din PIB în anii următori.
În aceste condiții, dinspre Executiv vine mesajul că dobânzile la titlurile de stat emise de România vor scădea atunci când BNR va începe să reducă dobânzile.
Acum, nu că legătura cauzală dintre cele două (costuri de împrumut și dobânzi-cheie) nu ar fi una reală. Însă banca centrală, la fel precum investitorii în datoria publică a statului român, nu are cum să nu se uite la dimensiunile și mai ales la trendurile îngrijorătoare ale deficitului structural atunci când setează politica monetară.
Iar un astfel de deficit nu poate decât să mențină ridicat riscul de reinflamare a inflației, ceea ce blochează reducerea dobânzilor. Cercul vicios e extrem de limpede: guvernanții vor să se împrumute cât mai ieftin pentru a menține sau chiar a amplifica ritmul cheltuielilor publice, însă chiar acest comportament este cel care împiedică ieftinirea împrumuturilor.
Și nu este vorba doar de dimensiunile cheltuielilor de stat, ci și de destinația, calitatea și efectele lor. Din păcate, în cea mai mare măsură, vorbim de bani politizați, care n-au legătură cu productivitatea și generează inflație.