Nu doar fiindcă și francezii au avut „Pionniers de France”, iar Germania de Est organizația „Ernst Thälmann”, ungurii pe „Micii toboșari”, bulgarii pe „Septembriști”, finlandezii „Uniunea democrată a pionierilor finlandezi”, polonezii Związek Harcerstwa Polskiego, organizația harcerilor, de la harcerz = cercetaș, iar China îi are și azi pe „Young Pioneers of China”. Nu. Ci fiindcă e imposibil să citești trei-patru sloganuri ale prezentului fără să-ți amintești de optimismul pedagogic din vremurile copilăriei. Cu diferența că est-europenii au avantajul experienței. Irlandezul/olandezul neinstruit încă descoperă ceea ce românul a făcut deja obligatoriu pentru preșcolari.
Sigur, Ceaușescu ar fi avut și unele rezerve. S-ar fi ridicat probabil în ședință și ar fi spus:
„Tovarăși, vrem să construim socialismul, nu statul asistențial. Tovarășul Keynes se face vinovat de deviaționism”.
Dar obsesia pentru organizarea politică juvenilă nu începe cu Ceaușescu. La început a fost Balilla, organizația de tineret a lui Mussolini. Apoi Hitlerjugend, unde regimul înțelesese cât de important este să formezi reflexele înainte să apară gândirea critică. Bolșevicii au răspuns cu pionierii și Komsomolul. După război, modelul a fost exportat în toate statele unde Armata Roșie a adus „eliberarea”.
Ceaușescu însă a vrut mai mult. Nu era suficient copilul de școală. Îndoctrinarea trebuia coborâtă până la vârsta la care încă nu îți poți lega șireturile. Și astfel au apărut șoimii patriei.
Acolo începea adevărata pedagogie a statului: uniforma, ritualul, jurământul, disciplina, cântecul, simbolul, emoția colectivă.
Nici nu mai conta dacă înțelegeai ce înseamnă patria, partidul sau socialismul. Important era reflexul. Repetiția. Apartenența.
Bulă a explicat perfect mecanismul:
„Mi-am aruncat fratele pe geam, după ce i-am spus: Zbori, șoim al patriei!”.
Iar mecanismul era simplu:
„Mă angajez să-mi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor:
Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele - Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pionierești.
Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului - înainte!
Tot înainte!”
Elevul modern află la Educație Civică că trăiește într-un stat „social”, fundamentat pe „solidaritate”. Apoi e testat dacă „servește societatea” prin profesia aleasă.
Firește, toate acestea sunt prezentate drept educație democratică. Exact cum toate regimurile își botează propria pedagogie ideologică folosind vocabularul virtuții publice. Iar aici apare problema reală. Monopolul educațional. Fiindcă, într-o societate liberă, aproape nimeni n-ar accepta existența unei singure reviste, a unei singure televiziuni sau a unei prese publice obligatorii. Ar fi considerat un atentat la libertate. Dar programa unică de stat produce exact același efect în formarea copiilor: o singură interpretare legitimă despre societate, cetățenie, moralitate și istorie.
De aceea homeschooling-ul sperie mai mult decât orice protest. Nu pentru că ar distruge educația, ci pentru că prelungește „cei șapte ani de acasă” dincolo de monopolul pedagogic al statului. Copilul educat în afara sistemului scapă, măcar parțial, de ritualul colectiv al conformismului instituțional.
Normal ar fi ca părinții să poată alege între modele educaționale diferite, între școli diferite, între valori diferite. Să existe și în educație concurență, nu doar finanțare centralizată și adevăr oficial distribuit administrativ. Fiindcă orice stat visează, într-o formă sau alta, la propriii săi șoimi ai patriei. Doar uniforma se schimbă.