Luna aceasta s-au împlinit două secole de la întruparea din glodul Moscovei a țarului literaturii ruse, Feodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881). Viața de roman i-a fost depășită în intensitate doar de propriile scrieri, cele care i-au conferit și nemurirea.
Feodor Mihailovici a fost cel de-al doilea copil (din șapte) născut în familia Dostoievski, un băiat sensibil, care a învățat să scrie și să citească după hrisoavele rusești vechi ori rugându-se, în genunchi, în fața icoanei. Nu împlinise șaisprezece ani când și-a pierdut mama, Maria, secerată de tuberculoză, iar tatăl l-a trimis, împreună cu fratele mai mare, Mihail, la Sankt Petersburg, pentru a urma cursurile Academiei Tehnice Militare. În nici doi ani, frații Dostoievski rămâneau orfani. Mihail, tatăl lor, un chirurg militar în retragere care lucra încă la Spitalul pentru săraci Mariinski din Moscova, își dădea duhul în 1839, ucis, s-a spus, de un servitor care i-ar fi turnat pe gât votcă până la sufocare! Șocant, nu? Acest episod biografic dramatic din existența lui Dostoievski avea să-i servească lui Sigmund Freud drept izvor de inspirație pentru articolul „Dostoievski și paricidul” (1928). Constituiți dintr-o plămadă fină ce-i predispunea la visare și melancolie, Mihail și Feodor s-au supus dispozițiilor tatălui cu noduri în gât, mai ales că trecerea de la leneșa Moscovă la pragmaticul Sankt Petersburg i-a dezmeticit și i-a maturizat vrând-nevrând. Amintirile lui Feodor, viitor inginer militar (și scriitor de succes), crescute din anii petrecuți la Academia Tehnică de pe Neva și consemnate în „Jurnalul de scriitor” (Polirom, 2006), sunt savuroase: „Chiar dacă știam amândoi la perfecție tot ce ni se cerea la examenul de matematică, visam doar poezii și poeți. Fratele meu scria versuri, câte trei în fiecare zi, chiar și când ne aflam pe drum, iar eu, fără întrerupere, închipuiam în minte un roman despre viața venețiană”. Deh, ruși… Konstantin Trutovski, prietenul său de atunci, rememora amuzat lipsa de prestanță militară a viitorului romancier: „Mergea împleticit, dar în același timp cu mișcări smucite. Mundirul îi stătea stingheritor, la fel și ranița, chivăra sau pușca - toate păreau un fel de cătușe pe care trebuia să le poarte pentru ceva timp”. Instrucția și duelurile cu sabia în goana calului nu erau pentru frații Dostoievski, fără îndoială. De altfel, Feodor, credincios și retras, avea să se aleagă la Academie cu porecla „Călugărul”.
Debut fulminant
Mihail, fratele mai mare cu patru ani, și-a concentrat eforturile în construirea unei cariere literare, ca redactor al revistelor Timpul și Epoca, poet și traducător al lui Schiller și al lui Goethe. Feodor a absolvit Academia Militară din Sankt Petersburg și, cu diploma de inginer în buzunar, s-a prezentat în redacția revistei poetului Nikolai Nekrasov, căruia i-a încredințat manuscrisul primului său roman, unul în scrisori: Oameni sărmani (1846). În același interval de timp apărea și romanul Dublul, cu subtitlul Pățaniile domnului Goliadkin (schimbat apoi în Poem petersburghez). Succesul a fost imediat și răsunător. Tânărul Dostoievski (romancierul, nu poetul) pășea pe scena vieții culturale rusești cu dreptul, apăsat, fără să se împleticească. „În timp ce participa activ la viața culturală a Sankt Petersburgului și pregătea noi proiecte editoriale, Dostoievski frecventa și cercul lui Petrașevski, gânditor cu tendințe socialist-utopice, inspirat de Saint-Simon, Fourier și Proudhon, autorul unui dicționar ideologic apărut sub titlul Dicționar de neologisme, comparat uneori cu Dicționarul filosofic al lui Voltaire”, consemna criticul literar Tudor Vianu în studiul introductiv la primul volum al operei lui Dostoievski publicate integral și în premieră în România la Editura pentru Literatură Universală, în perioada 1955-1966. „Cercul lui Petrașevski - mai nota Vianu - n-avea un caracter revoluționar. Se discutau acolo idei generale în spiritul tinerei intelectualități ruse a vremii, dar nu se organiza nicio acțiune menită să smulgă puterea politică. Dostoievski reprezenta, în discuțiile cercului, părerea că Rusia se putea lipsi de orice model occidental”. Un moscovit la Sankt Petersburg nu putea gândi altfel, nu?
Oda lui Pușkin l-a condamnat la moarte
Și totuși într-una din serile petrecute la Petrașevski, o seară în care Feodor a recitat oda lui Pușkin închinată desființării iobăgiei, grozăvia se va întâmpla. Atrăgându-i-se atenția din public că desființarea iobăgiei nu s-ar putea face decât pe calea unei revoluții, Dostoievski avea să pluseze sec: „Ei bine, fie și prin revoluție!”. Suficient pentru a fi declarat criminal de stat! „Desființarea iobăgiei va fi legiferată în 1861, dar proiectarea unei astfel de reforme și mai cu seamă atmosfera de libere discuții din cercul lui Petrașevski au părut atât de subversive, încât conducătorul cercului și treizeci și patru dintre aderenții lui au fost arestați și judecați de regimul lui Nicolae I. Împotriva a douăzeci și unu dintre aceștia s-a pronunțat sentința pedepsei cu moartea. Dostoievski făcea parte dintre ei”, evoca Tudor Vianu. La 22 decembrie 1849, după opt luni de închisoare, condamnații erau conduși în piața Semionovski din Sankt Petersburg. Tulburătoarea întâmplare care avea să urmeze a fost relatată amănunțit chiar de unul dintre protagoniștii ei, nimeni altul decât Feodor Mihailovici Dostoievski (într-o scrisoare adresată fratelui Mihail): „Ni s-a citit sentința de condamnare la moarte, ni s-a dat crucea s-o sărutăm, s-au frânt niște săbii deasupra capetelor noastre și am fost îmbrăcați în cămăși albe. Trei dintre noi au fost legați la stâlp în vederea execuției. Eram al șaselea, căci eram chemați trei câte trei, făceam partea dintr-a doua serie și nu mai aveam de trăit decât câteva clipe. Mi-am adus atunci aminte de tine, frate, și de toți ai tăi. În ultimul moment, numai tu erai în mintea mea și am înțeles atunci cât te iubesc. Am mai avut timp să îmbrățișez pe Pleșceev și pe Durov, care erau lângă mine, și să-mi iau rămas bun de la ei”.
Aur sub murdărie
Înfiorătorul episod avea să se încheie în manieră romantică: „S-au auzit atunci trâmbițele sunând retragerea, cei legați la stâlp au fost dezlegați și ni s-a citit că Majestatea Sa imperială ne dăruise viața”. „Această scenă de sadism bestial a avut o mare înrâurire asupra lui Dostoievski - aprecia criticul literar Tudor Vianu. Amintirea ei a revenit în mai multe opere ale scriitorului, împreună cu reflecția cu privire la perspectivele deschise asupra vieții în sufletul cuiva care a stat într-o apropiere atât de mare de moarte. Aș spune chiar că felul însuși de a gândi al lui Dostoievski, conducerea cugetării sale până la limitele extreme, acea consecvență a procesului intelectual cu puține alte analogii în literatura lumii și care face din el unul din gânditorii ei cei mai profunzi, sunt, într-un anumit fel, o urmare a teribilei lui experiențe”. Că întreaga capacitate creatoare a lui Dostoievski s-ar fi hrănit ulterior din acest izvor formidabil rămâne o ipoteză plauzibilă, tipologia personajelor din romanele „Frații Karamazov” sau „Crimă și pedeapsă” constituind repere indubitabile. Din păcate, tortura morală a acelor clipe a avut și consecințe nefaste asupra sănătății și așa șubrede a scriitorului. Vianu era inflexibil în concluzia studiului său: „Supus la accese de epilepsie încă din anii copilăriei, boala lui Dostoievski s-a agravat în urma scenei din piața Semionovski”. Pedeapsa cu moartea i-a fost comutată în muncă silnică, așa că Feodor, legat de mâini și de picioare cu lanțuri grele, a fost expulzat în Siberia chiar în ajunul Crăciunului, când casele din Sankt Petersburg erau luminate sărbătorește. Avea să suporte patru ani de ocnă (1849-1954) în regimul criminalilor de rând și când îi va scrie lui Mihail, cel mai drag frate, impresiile adunate în detenție sunt uimitoare: „Am ajuns să descopăr printre tâlhari oameni adevărați, caractere profunde, puternice și frumoase. Aur sub murdărie. Erau unii care prin anumite aspecte ale firii lor te sileau să-i stimezi. Alții erau frumoși în întregime, în chip absolut...”.
Cinci bijuterii în optsprezece ani
Încorporat, după eliberarea din pușcărie, ca simplu soldat într-un regiment siberian, ambițiile literare dostoievskiene aveau să renască mai viguroase decât niciodată. În 1860, Feodor (între timp avansat ofițer) publica „Umiliți și obidiți”, iar doi ani mai târziu, primul lui roman mare: „Amintiri din casa morților”, o frescă transparentă a propriei existențe de ocnaș. Au urmat „Crimă și pedeapsă” (1866), cartea care l-a scos din nebunia jocurilor de noroc și a dublei suferințe provocate de moartea soției și a fratelui Mihail, apoi „Idiotul” (1868), „Demonii” (1872) și capodopera „Frații Karamazov” (1880). La două sute de ani de la naștere, prințul literaturii ruse și-a păstrat intact rangul, sinceritatea și acuitatea verbului, protejându-l de desuetudine și superficialitate.
Un roman pentru plata datoriilor la joc
Devastat de moartea soției (Maria), în 1864, Dostoievski avea să fie prins într-o cruntă depresie odată cu decesul celui mai iubit dintre cei șase frați, Mihail, survenit la scurt timp după cel al femeii iubite. A fost perioada în care, disperat, Dostoievski a căzut în patima jocurilor de noroc, acumulând rapid datorii uriașe. Pentru a plăti unui creditor, a scris în doar câteva luni romanul Jucătorul (1866).
„Trei dintre noi au fost legați la stâlp în vederea execuției. Eram al șaselea, căci eram chemați trei câte trei, făceam partea dintr-a doua serie și nu mai aveam de trăit decât câteva clipe”, Feodor Mihailovici Dostoievski
„Mi-a arătat iubire infinită, iar eu, de asemenea, am iubit-o fără margini, dar nu am trăit fericiți împreună”, Dostoievski, despre Maria, prima soție
1866 a fost anul în care Dostoievski a publicat romanul „Crimă și pedeapsă”. Tradus imediat în mai multe limbi străine, volumul i-a adus autorului consacrarea internațională
La 15 februarie 1867, Dostoievski s-a căsătorit cu Ana Snitkina, dactilografa sa în vârstă de doar douăzeci de ani. A urmat cea mai prolifică perioadă a vieții scriitorului
„Am ieșit cu toții din Mantaua lui Gogol”, Feodor Mihailovici Dostoievski