Albert O. Hirschman arată în The Passions and the Interests că în secolele XVII–XVIII, gânditorii europeni au început să creadă că interesul economic poate domestici pasiunile periculoase: ambiția politică, gloria militară sau violența aristocratică. Ideea era simplă: oamenii preocupați de comerț și bani devin mai previzibili și mai pașnici.
Europa trăia pătimaș. Ambiția, mânia sau dorința de glorie erau privite ca forțe capabile să arunce statele în războaie interminabile. Politica era dominată de aristocrați care căutau onoare și prestigiu. Comerțul era privit cu circumspecție: o activitate modestă, practicată de negustori fără titluri.
Treptat însă, câțiva gânditori au formulat o idee neașteptată: poate că există o pasiune mai liniștită care le poate ține în frâu pe toate celelalte.
Respectiva pasiune: interesul material.
În interpretarea lui Hirschman, Hobbes, Montesquieu sau Steuart au observat că dorința de câștig are o proprietate specială: este calculată. Nu caută gloria instantanee, ci avantajul stabil. Nu produce erupții violente, ci planuri.
Comerciantul care urmărește profitul nu are niciun motiv să distrugă orașul în care trăiește. Războiul e prost pentru afaceri. Stabilitatea - profitabilă.
Apare o idee nouă despre societate. Dacă oamenii sunt preocupați de interesele lor economice, ei devin mai previzibili. Pasiunile politice pot fi temperate prin activitate economică.
Montesquieu a numit fenomenul doux commerce - dulceața comerțului. Comerțul, spunea el, îi face pe oameni mai moderați. Negustorii preferă contractele în locul duelurilor.
Această idee a schimbat profund modul în care Europa privea capitalismul. Comerțul nu mai era doar o activitate economică. Devenea un instrument moral și politic. Profitul nu mai era doar o dorință individuală; devenea o forță civilizatoare.
Structura argumentului lui Hirschman seamănă surprinzător de mult cu cea din povestea halatului lui Diderot. Pornim de la o scenă sau de la o idee concretă din secolul al XVIII-lea, o interpretăm intelectual, o extindem către teoria economică și ajungem în prezent.
În textul recent, schema era clară: halatul lui Diderot produce efectul Diderot, care conduce spre reflecțiile lui Adam Smith, iar acestea deschid discuția despre consumul modern.
La Hirschman, traseul este diferit, dar logica e aceeași. Pornim de la frica de pasiuni politice, trecem prin teoria interesului economic și ajungem la capitalismul modern.
Aici apare una dintre marile ironii ale istoriei ideilor. Capitalismul nu a fost justificat inițial prin prosperitate sau eficiență. Ci printr-un argument psihologic: interesul e mai sigur decât pasiunea.
Care conține însă și o ambiguitate. Interesul nu distruge pasiunile. Le reorganizează.
Dorința de glorie aristocratică e înlocuită de dorința de succes economic. Rivalitatea militară devine competiție comercială. Ambiția nu dispare; își schimbă arena.
Pentru a vedea cum arată această mutație în cultura modernă, o putem aduce din nou în discuție pe Janis Joplin, cu celebrul ei cântec Mercedes Benz:
Oh Lord, won’t you buy me a Mercedes Benz?
My friends all drive Porsches, I must make amends
Nu cere doar o mașină. Cere un pachet de viață. Mai cere un TV color și o noapte în oraș. Nu-s obiecte disparate. Sunt o lume coerentă.
Versurile descriu un univers dominat de comparație socială și impuls emoțional. Dorința nu este calculată, ci mimetică: vrei ceea ce au ceilalți. „Prietenii mei conduc Porsche, trebuie să repar această nedreptate”. Nu este un calcul al interesului, ci o reacție la statut.
Exact tipul de pasiuni pe care gânditorii secolului al XVIII-lea sperau să le domesticească prin interesul economic.
Există însă o ironie suplimentară. Cântecul nu e o celebrare a consumului, ci o parodie. Joplin îl cântă ca o rugăciune absurdă, a cappella, exagerând tocmai dorința mimetică. Încă de la început, ea anunță ironic mesajul anticonsumerist: „un cântec de mare importanță socială și politică”.
Pentru Hirschman, miza capitalismului timpuriu era tocmai această transformare: societatea funcționează mai stabil atunci când oamenii sunt ghidați de interes calculat, nu de pasiuni contagioase. Interesul poate fi negociat, contractat, planificat. Pasiunea, în schimb, tinde să escaladeze.
Capitalismul modern s-a construit pe această speranță: că oamenii preocupați de câștig vor deveni mai previzibili decât cei conduși de ambiție, glorie sau resentiment.
Rămâne însă întrebarea implicită a lui Hirschman: dacă interesul a fost inventat pentru a domestici pasiunile, ce se întâmplă atunci când interesul însuși devine o pasiune?
Aceasta este, de fapt, una dintre marile tensiuni ale modernității economice. Sir Isaiah Berlin observa că multe idei politice moderne s-au născut din încercarea de a găsi un mecanism prin care pasiunile umane să fie puse în echilibru unele cu altele. Nu pentru că oamenii ar deveni brusc virtuoși, ci pentru că anumite pasiuni ar putea neutraliza excesele altora. În această logică, interesul economic era considerat o pasiune rece, calculată, capabilă să tempereze ambiția violentă sau dorința de dominație.
Dar istoria capitalismului arată că interesul nu rămâne întotdeauna o pasiune rece. În anumite condiții, poate deveni el însuși o formă de pasiune intensă.
Exact această transformare o descrie sociologul și economistul Thorstein Veblen atunci când introduce conceptul de „consum ostentativ”. În societățile moderne, oamenii nu consumă doar pentru utilitate. Consumul devine un limbaj social. Obiectele sunt cumpărate pentru a semnala statutul, gustul sau poziția într-o ierarhie simbolică.
În acest punct, cercul se închide ironic. Capitalismul fusese justificat inițial prin ideea că interesul economic va domestici pasiunile periculoase. Adam Smith observă că oamenii ajung să judece lucrurile mai ales prin prisma a ceea ce pot face cu ele. Numai că, într-o societate de consum matură, interesul și pasiunea tind să se amestece din nou. Dorința de profit, de statut sau de stil de viață devine ea însăși o pasiune socială puternică. Și astfel, ne întoarcem la logica societăților dominate de aristocrație, în care luxul avea sens prin faptul că era rar și vizibil. Un obiect scump nu trebuia să fie neapărat folositor; era suficient să arate cine ești.
Într-un fel, aici revine în scenă halatul lui Diderot. Povestea pe care o spune David Wootton, pe seama confesiunii din 1769 din Correspondance littéraire, nu e doar o anecdotă despre un filosof sedus de lux. E un moment în care vedem cum interesul, dorința și identitatea personală încep să se lege între ele prin intermediul obiectelor.
Halatul nu e doar o piesă de îmbrăcăminte. E primul semn că lucrurile pe care le deținem pot începe să ne organizeze viața, să ne modeleze gusturile și să ne reconfigureze lumea.
Iar de aici până la societatea în care identitatea este exprimată prin obiecte nu mai e decât un pas.
P.S. Societățile se poticnesc, din păcate, când trebuie să treacă de la dezvoltarea extensivă la cea intensivă, pentru că diferența o face nivelul de educație.