„Colonia liberă Port-Breton, 5 franci hectarul de teren, îmbogățire rapidă și asigurată, pentru orice informație adresați-vă domnului du Breil de Rays, consul al Boliviei, castelul Quimerc’h din Bannalec, Finistère”. Cu acest anunț bizar și incitant totodată, publicat în vara anului 1877 în ziarele franceze Le Petit Journal și la Petite Republique, a început „Afacerea Port-Breton”, în esență o escrocherie care i-a adus inventatorului ei, Charles Marie Bonaventure du Breil de Rays (1832-1893), o avere impresionantă.
Născut pe 2 ianuarie 1832 pe domeniul Quimerc’h din Bannalec, lângă Lorient, Charles Marie Bonaventure du Breil de Rays era urmașul unei familii franceze nobile care număra doisprezece generații de cavaleri. Alintat în primii ani de școală „Micul colonist” pentru reveriile în care se vedea stăpânul unor insule exotice și bogate, Charles avea să vânture oceanele lumii încă de la optsprezece ani. Între 1850 și 1869 cutreierase America, Insulele Réunion, Madagascar, Senegal și Indochina, fără a se căpătui însă, așa cum visase. Revenit acasă, s-a însurat, iar câțiva ani mai târziu, când împlinise 43 de primăveri, era viceprimar în Bannalec și consul al Boliviei la Brest! Ultima funcție era legată, potrivit speculațiilor istoricilor Jean-Lucas Dubreton și Daniel Raphalen, de aventurile pe mare din tinerețe. Oricum, în așteptarea moștenirii - un mic castel, câteva imobile ipotecate deja și niscaiva terenuri în Lorient - pe care trebuia s-o împartă cu frații și surorile lui, Charles a născocit o afacere care-i va aduce, după cum vom afla imediat, milioane de franci. Și milioane de griji, bineînțeles. Dar să dăm curs poveștii. Impresionat de lectura unei cărți de aventuri scrise de faimosul navigator Bougainville în jurul anului 1760 - „Călătorie în jurul lumii”, Charles a fost convins că poate vinde din castelul său din Bannalec parcele de teren dintr-o insulă de 1.300 de hectare aflată undeva la est de Papua-Noua Guinee. Fără a călca vreodată pe acel tărâm îndepărtat, se înțelege. Bougainville descrisese cu lux de amănunte acest nou pământ al făgăduinței în memoriile sale. Botezase locul în care a acostat Port-Praslin, în cinstea ministrului Marinei care îi finanțase călătoria și descrisese insula în tușe deloc paradisiace, menționând aversele interminabile (nouă luni pe an), solul bolovănos, impropriu culturilor etc. Charles du Breil de Rays a trecut cu vederea aceste mențiuni descurajatoare, preferând să dea credit unei alte relatări, una entuziasmantă de data aceasta, furnizate în 1823 de căpitanul unei corvete care a ajuns la rândul lui pe micuța insulă din Oceania, François Dupperey.
Trei direcții strategice pentru vânzări de succes
Căpitanul Duperrey oferea informații exaltate despre abundența bogățiilor naturale ale teritoriului, indigenii prietenoși, arborii de esență rară și resursele extraordinare de pește, uitând să precizeze că staționase doar nouă zile în acest „rai” de peste mări și țări. Charles a ales însă să creadă în această seducătoare descriere și, mai mult decât atât, să se autoproclame stăpânul absolut al insulei pe care n-o văzuse decât cu ochii minții. „Va fi colonia mea”, și-a spus măruntul nobil din Bannalec și, dacă tot devenise rege, și-a luat libertatea de a schimba câteva aspecte legate de noua sa proprietate. A modificat numele Port-Praslin în Port-Breton, a comandat o hartă amănunțită a zonei și, nu în ultimul rând, a rebotezat insula „La Nouvelle France” („Noua Franță”), doar nu era să-i păstreze numele conferit de descoperitorii britanici, „Noua Irlandă”. Următorul pas a fost conceperea anunțului în care abilul Charles sugera că pe această insulă ar putea fi înființată o colonie prosperă și publicarea lui în cele mai influente gazete locale, Le Petit Journal și la Petite Republique. „În primul an, n-a avut mare succes - câteva solicitări de date suplimentare, cel mult câteva subsripții, proiectul nu prea prindea. Dar vicleanul marchiz - cum fals se prezenta, fiind doar viconte - avea resurse, nu s-a lăsat descurajat și a pus la cale trei strategii care să-i permită să-i atragă pe fraieri.”, reliefa economistul Christian Chavagneux în lucrarea „Cele mai faimoase escrocherii din istorie” (Polirom, 2020). În ce consta prima direcție strategică? „Charles și-a propus să devină cunoscut, a mizat pe ceea ce astăzi numim publicitate. Odată cu prima sumă de bani încasată, el a înmulțit numărul pliantelor și al anunțurilor publicate în ziare. Apoi, urmând aceeași linie, a deschis birouri și la Quimper (în Bretania), și la Paris. Treptat, a dezvoltat rețele de atragere a banilor și în alte orașe ale Franței.”, mai consemna cercetătorul Christian Chavagneux. Mai mult, în 1879, Charles du Breil de Rays a făcut o investiție îndrăzneață: și-a creat propriul jurnal - La Nouvelle-France -, principalul organ de propagandă în următorii ani. „În paginile acestei publicații era prezentată oportunitatea colonizării insulei din Oceania, era istorisit destinul fabulos al primilor emigranți, minciuni care au rezistat ani buni și care au avut o contribuție majoră la convingerea naivilor.”, arăta economistul Christian Chavagneux.
Un context favorabil
Pentru ca păcăleala să prindă mai bine, Charles a sponsorizat și conceperea unei cărți care să confirme elucubrațiile găzduite de ziarul La Nouvelle-France. Volumul (de 350 de pagini!) a apărut în octombrie 1880 la Bruxelles, în Belgia, sub semnătura unui anume doctor de Groote, așa-zis consul general al Noii Franțe în Belgia! Așadar, aristocratul-escroc inventase pentru micuța insulă din Papua-Noua Guinee inclusiv sedii de ambasade și înalți oficiali. Ce să mai, jungla pietroasă în care ploua torențial nouă luni din doisprezece nu era prezentată doar ca o grădină edenică, ci și ca un regat în rând cu lumea civilizată. Și asta nu era nici pe departe totul. A doua mișcare strategică - aprecia economistul Christian Chavagneux - a constat în apăsarea butonului colonialismului. Într-un discurs care a impresionat, ținut la Marsilia, în aprilie 1879, Charles du Breil de Rays a spus-o pe șleau: „Prin colonii devine mare un popor.” „Adevărul e că perioada era propice acestui gen de atitudini”, observa și istoricul Daniel Raphalen. Publicații precum Le Tour du monde, L’Illustration, L’Explorateur ori La Revue géograpfique diseminau istorioarele exploratorilor și descoperirea unor lumi necunoscute Europei. Biserica nu rămânea nici ea mai prejos: între 1815 și 1870 fuseseră înființate 22 de congregații misionare. Conducătorii politici vehiculau aceleași idei. „După înfrângerea din 1870 (n. r. - Războiul Franco-Prusac în urma căruia Germania a fost unificată, iar Imperiul lui Napoleon al III-lea desființat), o parte din clasa politică franceză era convinsă că țara și-ar putea recâștiga puterea de odinioară prin extinderea stăpânirii coloniale. Propunerea unui proiect de colonizare a unui teritoriu îndepărtat în numele Franței - cum era cel al lui Charles du Breil de Rays (fictiv, e adevărat) - era bine primit, chiar susținut de o mare parte a cetățenilor francezi.”, sublinia și cercetătorul Christian Chavagneux. Acesta era, deci, contextul social, politic și economic în care a prins cheag învârteala Port-Breton, demnă astăzi de un scenariu la Hollywood.
Un matrapazlâc cu binecuvântarea Papei
Cea de-a treia direcție strategică a afacerii lui Charles s-a pliat pe climatul politic, mai precis pe poziționarea în opoziție față de dezvoltarea unei republici anticlericale ce luase avânt în Franța acelei epoci. Așa avea să-i prindă în mrejele sale pe mulți conservatori catolici oripilați de deciziile guvernului de stânga condus de William Waddington, care, prin decretele lui Jules Ferry, ministru al Instrucțiunii Publice, grăbea sfârșitul congregațiilor religioase în general și excluderea iezuiților din învățământ în special. „Rays nu a judecat greșit - opina Christian Chavagneux. Anunțurile publicitare ce promovau afacerea sa se refereau la o colonie liberă și catolică, Port-Breton. Dar aveau grijă să-i menajeze și pe regaliști. Celor care regretau monarhia, el le propunea în Oceania o societate ierarhizată în majorate - drepturi inalienabile transmise moștenitorului odată cu titlul de noblețe -, căci, se putea citi în ziarul La Nouvelle France, rațiunea și istoria au demonstrat că poporul avea nevoie de aristocrație. Cei mai bogați, așadar, cei care erau capabili să scoată din pungă valoarea a 400.000 de euro în zilele noastre, puteau obține un majorat nobiliar de primă clasă, urmată de o a doua și o a treia”. Dacă se grăbeau, evident. Terenurile pe insula Noua Franță se vindeau ca pâinea caldă - cel puțin așa susținea Charles du Breil de Rays. De remarcat că cetățenii catolici fanatici vedeau probabil în această propunere a nobilului din Bannalec un mod de a se împotrivi guvernului francez laicizat, condus de o majoritate francmasonă liber-cugetătoare (care impusese, printre altele, La Marseillaise ca imn național). Pentru acești credincioși catolici fervenți, Charles a obținut, după eforturi considerabile, inclusiv acordul Vaticanului de a detașa la Port-Breton un preot!
Douăzeci de milioane în cinci ani
Escrocheria aristocratului din Bretania a fost atât de bine pusă la punct, încât a durat cinci ani încheiați, până când revenirea primilor țepuiți pe bătrânul continent a pus capăt comediei. Dacă la început un hectar de teren pe insula Noua Franță costa cinci franci, odată cu succesul primelor vânzări a crescut și prețul, mai întâi la zece franci hectarul, apoi la douăzeci de franci, pentru ca în final costul unui hectar să explodeze: cincizeci de franci. Ryas a inventat chiar și o subscripție specială, cotată la douăzeci și cinci de franci, rezervată „privilegiaților”. Aceștia puteau cumpăra titluri de proprietate - fără să călătorească până în Papua-Noua Guinee - pentru a valorifica ulterior terenurile cu valoare crescută grație muncii depuse de primii coloniști. O nebunie! Ingeniosul afacerist a vândut inclusiv acțiuni la fabrici de zahăr, de tutun de exploatare a lemnului... Întreprinderi inexistente, evident. Toate aceste inginerii financiare i-au adus lui Charles du Breil de Rays o sumă frumușică, echivalentă în prezent cu douăzeci de milioane de euro! „Doar reușise să vândă 700.000 de hectare într-o insulă care se întindea doar pe 1.300”, remarca, ironic, Christian Chavagneux. Vicontele a organizat și a expediat în Oceania, pe inospitaliera insulă revendicată inițial doar pe hârtie, nu mai puțin de patru nave pline cu sute de emigranți recrutați din Franța, Germania, Belgia, Italia, Elveția etc. Mulți au murit, puțini au revenit în Europa pentru a depune mărturie împotriva escrocului. Niciunul n-a primit despăgubiri. Refugiat la Barcelona, dar extrădat și judecat în Franța, Charles Marie Bonaventure du Breil de Rays a fost condamnat la doar patru ani de închisoare.
Ultima carte: pudra pentru avort
Ruinat după eliberarea din pușcărie, mai ales că risipise mare parte din averea strânsă în urma afacerii Port-Breton pe o viață de lux și pe întreținerea unor amante costisitoare, Charles du Breil de Rays a încercat să se repună pe picioare brevetând un remediu-minune: pudra care le ajuta pe femei să avorteze fără dureri! De data aceasta, invenția sa n-a mai impresionat pe nimeni. Credibilitatea nobilului-escroc se risipise ca un fum.
5 ani a ținut escrocheria inventată de Charles du Breil de Rays, perioadă în care vicontele a adunat echivalentul (astăzi) a 20.000.000 de euro
Moștenirea rămasă de pe urma vicontelui de Bannalec a fost refuzată de fiul cel mare al acestuia. Motivul? Prea multe datorii…
3 capete de acuzare au fost stabilite pentru inculpatul Charles du Breil de Rays în 1883: omor din culpă, încălcarea legilor privind imigrația și escrocherie. După intervenția avocaților acestuia, doar ultima acuzație a mai fost reținută