Măsura a creat un val de emoție pe care sindicaliștii s-au cocoțat și au început să pună condiții. Așa a apărut un investitor american care a promis un milion de mărci și a încercat să mute afacerea în Uzbekistan, unde avea un simplu asociat. Toată acțiunea s-a blocat în Uzbekistan. Atunci, aproape în același timp, am primit un telefon de la Jurgen Katzer patronul fabricii GAZ din Zwickau și de la partenerul meu din Uzbekistan, Serghei Mourgourdoumov. Lucrurile erau, în esență, clare.
Am început negocierile cu sindicaliștii. De data asta știau că dacă vor eșua, fabrica se va închide și emblema auto a fostului DDR o să dispară. Am tras tare pe latura sentimentală. Mă rog, am ajuns tot la un milion de mărci, obligația lor fiind să demonteze toate utilajele, să le împacheteze și să le încarce în vagoane, directia Uzbekistan, pe cheltuiala guvernului german. Am încărcat și sutele de ansamble și subansamble din magazii, miile de piese și tot ce mai era de dus. Sindicaliștii s-au oferit să muncească voluntar, doar să vadă Trabantul salvat. În Uzbekistan, cheia a stat la președintele Republicii, Islam Karimov, un bun prieten al lui Serghei, și la ambasadorul Canadei, la care am mers în audiență, și care a înțeles că era, de fapt, o investiție canadiană. Serghei a folosit un fost șantier de construcții metalice, muncitorii din Germania și cooperația din Republica Uzbekistan. Cooperația a pus la dispoziție tocătura de bumbac care devenea, prelucrată, caroseria Trabantului. Și, desigur, milionul meu de mărci. Dar fără contribuția muncitorilor germani nu s-ar fi putut face nimic. Și da, nici fără prezența președintelui Karimov. Atunci am aflat că, de fapt, prima dată acțiunea a eșuat pentru că erau în joc interesele unei companii japoneze, care voia neapărat să intre pe piața Asiei Centrale, pe teritoriul fostului URSS. Încă o mișcare inteligentă a lui Serghei. A stabilit împreună cu Ministerul Sănătății și Cooperația ca masina Trabant fabricată în Uzbekistan să fie destinată invalizilor. Financiar, invalizii erau ajutați de Guvern, iar Ministerul Sănătății a devenit primul mare client al nostru. Apoi mașini pentru uzul cetățenilor și un lot de trabanturi sportive. Mașina s a numit Olymp 601. Și așa a început producția de serie.
Muncitorii germani au instruit muncitori uzbeci, iar unii din ei, fani înfocați ai mașinii Trabant, chiar au rămas acolo mult timp, pe o leafă bună. Afacerea a avut un mare impact în țările Asiei Centrale și ecou în Canada și România. Doar că România nu a avut nicio dorință să revină, în ciuda nenumăratelor cereri, la autoturismele Trabant. În România există și acum fan cluburi ai iubitorilor de Trabant. Multe din ele cu piese originale chiar din fostul DDR. Sigur că până la primele livrări am mai majorat fondul de bani de început, dar odată cu livrările din ce în ce mai mari, partea financiară s-a reglat. Prețul a fost între 1.800 de dolari și 5.500 de dolari, în funcție de dotări. Prețul mic a făcut să avem cereri din toate republicile din jur și din mai toate regiunile Federației Ruse. Au fost organizate și raliuri, iar Trabantul a înviat, spre marea satisfacție a muncitorilor germani și a nostalgicilor acestei mașini.
Dragii mei, totul a plecat de la lămpașele pentru mineri. Dar povestea noastră nu s-a sfârșit. Chiar urmează avalanșa.
Asta vinerea viitoare dragii mei, cu sănătate și pace. Doamne Ajută!