„Ioan Alexandru Brătescu-Voinești a dat tonul, ca vicepreședinte al Academiei, «campaniei împotriva pornografiei literare» din presa anului 1937, reclamând intervenția parchetelor contra scriitorilor acuzați de «complot iudeo-bolșevic la adresa valorilor neamului». Amplificată de presa cotidiană, campania s-a soldat cu punerea la zid a scriitorilor favorabili emancipării sexuale. Absolvent de Drept, apoi magistrat, frecventator în studenție al cluburilor socialiste, Brătescu-Voinești s-a apropiat de cercul junimist la debutul său editorial din 1901 (Maiorescu recomandându-l și pentru premiul Academiei), lăsând amintiri interesante despre universul literar moldovean”, remarca istoricul literar Paul Cernat în siajul unei minibiografii închinate lui Ioan Alexandru.
Copii care leșină de foame sub ferestrele boierilor
În continuare, pe rama portretului schițat de profesorul Paul Cernat: „Brătescu-Voinești se desparte însă relativ repede de «Junimea» și se asociază «Vieții Românești». Antantofil pătimaș, a publicat în 1919 un eseu umanitarist («În slujba păcii»). S-a impus nu atât prin debutul cu «Nuvele și schițe», ci prin culegerile «În lumea dreptății» (1906) și «Întuneric și lumină» (1912), reprezentative pentru mica proză patriarhală, idilică și idealistă a epocii, definită prin opoziția față de «răutatea» lui Caragiale și corectată prin «duioșia» lui Cehov și miniaturismul animalier de filieră franceză”. Mai departe: „Unele proze sunt însă gogoliene («Blana lui Isaia», remake al «Mantalei» lui Gogol). Sunt texte cu naivi și idealiști inadaptați la viață și la cinismul modernității mercantile, cu copii săraci care leșină de foame sub ferestrele de Crăciun ale boierilor («Nicușor») sau adolescenți angelici inapți pentru rău și condamnați la sinucidere («Niculăiță Minciună»), cu avocați căzuți victimă propriei corectitudini («În lumea dreptății», «Din carnetul unui judecător», «Scrisorile lui Mișu Gerescu»), cu nostalgici inaderenți la prezent («Pană Trăznea Sfântu»), cu «ființe mici» inadaptate la mediu («Moartea lui Castor» sau «Puiul», care a generat, în utimele decenii, alergie în rândul «reformatorilor didactici», deși bietul pui de prepeliță i-a făcut pe copii mai buni și mai miloși), cu mustrări de conștiință pentru nedreptăți comise asupra animalelor («Bietul Tri») sau cu alienări prin literatură de la existența patriarhală”.
„Un mare scriitor, superior lui Rebreanu”
„Stilat de Ibrăileanu, Brătescu-Voinești s-a încercat și în roman, dar a pierdut manuscrisul lui «Mache Dumbrăveanu» și n-a revenit asupra lui. Rareori prozatorul devine umorist, ca în simpaticul «telefon fără fir» din «Metamorfoză» («Tutun Intim-club/ Aflangiu») sau ca în conviviala «Călătorului îi șade bine cu drumul» (care i-a plăcut lui N. Steinhardt). A compus, în 1916, și o piesă de teatru sentimentală («Sorana») în colaborare cu prolificul A. de Herz”. Printre ultimele aprecieri: „După 1920, Ioan Alexandru devine o prezență obligatorie a canonului didactic, iar critici precum G. Ibrăileanu îl prezintă ca mare scriitor, superior lui Rebreanu... În culmea carierei politice (secretar la Parlament) și cultural-oficiale (director de teatre, vicepreședinte al Academiei Române), suferă însă, ca și Vlahuță, revizuiri drastice din partea moderniștilor, de la Eugen Lovinescu la Arghezi”.
Nici onorat excesiv, dar nici umilit
Concluzia: „Noile volume («Rătăcire», «Fărâmituri») sunt autopastișe minore, inclusiv istorisirile pescărești din «Cu undița». De fapt, scriitorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești își supraviețuiește, la fel de inadaptat mental ca personajele sale - dar negenerator de duioșie. Totuși prozele primelor volume sunt bine scrise și... eficiente afectiv, cu un ceremonial subtil al dozării emoției și o fluență caldă, muzicală a povestirii (epistolară sau adresată). Ar fi nedrept să le penalizăm pentru derivele autorului. Brătescu-Voinești nu merită «ni cet exces d’honneur, ni cette indignite» (n.r. - nici onorat excesiv, dar nici umilit)”.
Lumini și umbre
Licențiat în Drept la București, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești a fost inițial judecător în orașul în care și-a finalizat studiile juridice, apoi a activat în Ploiești, Pitești, Craiova și Târgoviște (orașul natal, în care s-a și stabilit definitiv). Prezență activă în viața politică a României interbelice, Ioan Alexandru a bifat, până-n 1940, toate legislaturile parlamentare, onorând funcția de secretar general al Camerei Deputaților între 1914 și 1940. Un personaj politic longeviv, nu? Membru marcant (și) al Academiei Române din 1918, câștigător al Premiului Național pentru Proză în 1945, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești avea să alunece încă din 1927 pe panta extremismului, a atitudinilor profasciste. Susținător vorace al dictaturilor legionare și antonesciene, autorul nuvelei „Puiul” a încurajat inclusiv deportările evreilor.
Crescut sub aripa lui Titu Maiorescu
Înființarea „Convorbirilor literare”, revista Societății „Junimea”, a atras în epocă numeroși colaboratori, proveniți fie din anturajul „tartorului” Titu Maiorescu, fie din cercul de apropiați al celorlalți membri marcanți, precum Vasile Pogor, Iacob Negruzzi ori Petre Carp. Pentru aproape un deceniu, Ioan Al. Brătescu-Voinești s-a numărat și el printre colaboratorii „Convorbirilor literare”, publicând în paginile revistei atât poezii, cât și nuvele sau schițe. Spre finalul secolului al XX-lea, Brătescu-Voinești s-a (re)orientat spre alte publicații („Moftul român”, „Voința națională”, „Viața românească”), dar asta nu l-a împiedicat să-i ceară în continuare sfatul magistrului Maiorescu, personaj considerat „cel mai drept judecător”.
Scrisori pe ruta România-Elveția (și retur)
„Este cazul nuvelei «Neamul Udreștilor», publicată de Brătescu-Voinești în foileton, în periodicul «Voința națională». Autorul a trimis textul, în aceeași lună, atât lui Titu Maiorescu - «cel mai priceput om în ale artei din câți am întâlnit în viață» -, cât și lui Ion A. Rădulescu-Pogoneanu. Primul răspuns a venit din partea mentorului «Junimii»”, amintea Andreea Tacu, muzeograf la „Casa Vasile Pogor”, din Iași. Datat 1 august 1903, Kurhaus Bad Lenk, Elveția, acesta includea câteva propuneri, modificări și ajustări pe care Ioan Alexandru le-a respectat întocmai, dovadă noua ediție a nuvelei, inclusă în volumul „În lumea dreptății”, din 1906. Răspunzând epistolei trimise de Titu Maiorescu, magistratul-scriitor mărturisea franc: „Am primit scrisoarea dumneavoastră și aș vrea nu numai să vă spui, ci să vă fac și să simțiți cât mult bine mi-a făcut ea și cât m-ar fi durut să n-o primesc. […] vă puteți închipui cât mă mulțumește părerea dumneavoastră că Neamul Udreștilor e bună. Am introdus într-însa schimbările despre care mi-ați vorbit. […] Nu mi-a fost greu s-o fac, pentru că nu numai că am înțeles temeinicia observațiunilor dumneavoastră dar le presimțeam din însuși momentul când am scris nuvela”. Un discipol demn de încrederea maestrului!
Modelul de la Brătești
În casa părintească de la Târgovişte ori de la Brăteşti, sat din apropierea fostei capitale a Drăculeștilor, copilul Ioan Alexandru asculta muzică și istorisirile pline de miez ale unchiului Alexandru Voinescu, bun povestitor. Se spune că întrebat ce ar vrea să fie în viaţă, micul Ioan ar fi răspuns repezit: „Povestitor, ca nenea Alexandru”. Așchia n-a sărit departe de trunchi, nu?
A renunțat la Medicină pentru Drept
Între 1888 și 1891, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești și-a luat bacalaureatul (la Liceul „Sf. Sava” din București) și s-a pregătit pentru examenul la Facultatea de Medicină. Deși a susținut examenul de admitere, a renunțat la o carieră de medic în favoarea uneia de magistrat, preferând așadar studiile de Drept. În 1892 își lua licența cu teza „Despre reprezentarea minorității”.
76 de ani se împlinesc pe 14 decembrie 2022 de la moartea magistratului și scriitorului Ioan Alexandru Brătescu-Voinești
„Scriitorul Ioan Alexandru Brătescu-Voinești își supraviețuiește, la fel de inadaptat mental ca personajele sale”, Paul Cernat, critic literar
„După 1920, Ioan Alexandru devine o prezență obligatorie a canonului didactic, iar critici precum G. Ibrăileanu îl prezintă ca mare scriitor, superior lui Rebreanu”, Paul Cernat, critic literar
1914 a fost anul în care Brătescu-Voinești a fost ales director al Teatrului Național. În același an figura ca deputat pe listele Partidului Liberal