L-am descântat pe Ion Barbu an de an, i-am vânturat biografia, legendele narcotice și amoroase, versurile, prieteniile și ranchiunele, chiar și inovațiile matematice. Acum a venit vremea pentru împletirea poeziei și a politicii, pentru că profesorul cu mintea-brici a lansat prin intermediul liricii și credințe social-politice personale. Dar să lăsăm specialiștii să-și expună observațiile. Deschiderea îi aparține criticului și istoricului literar Paul Cernat: „Poemul «Isarlîk», ca și alte piese ale «ciclului balcanic» din Joc secund, a fost scris de Ion Barbu cu prilejul victoriei lui Mustafa Kemal (liderul mișcării naționaliste turce) asupra Greciei, în războiul de Independență din 1919-1922. Război care, după decesul regimului post-otoman al Junilor Turci, a consfințit, prin Tratatul de la Lausanne, recuperarea teritoriilor grecești (ex-bizantine) din Anatolia, abolirea sultanatului și fondarea Republicii Turcia, după ce Marea Britanie și Franța sprijiniseră anterior, prin Tratatul de la Sevres, împărțirea fostului Imperiu Otoman (aliat al Germaniei) în favoarea Greciei (aliat al Antantei).”
Trimiteri
Tot aici: „Filoturcul formatat mental de vechea «raia» din Giurgiu unde a crescut, salutase liric această victorie: «La răstimpuri, când Kemal,/Pe Bosfor, la celalt mal,/Din zecime în zecime,/Taie-n Asia grecime;//Cînd noi, a Turchiei floare,/Într-o slavă stătătoare//Dăm cu sîc/Din Isarlîk!». Fragmentul trimite, probabil, la victimele grecești din timpul războiului și la transferurile de populație care au urmat. Iar denumirea «Isarlîk» trimite, cum va observa Vladimir Streinu încă din 1936, la satul turcesc Hisarlik (hisar = cetate suprapusă), sit arheologic unde arheologul Schliemann a descoperit vestigiile vechii Troie: «ultima Grecie» la care visa poetul-matematician, prin filtrul înțelepciunii mistice a măscăriciului itinerant Nasr-ed-din Hodja... Vestigii asemănătoare - ale Curții Vechi din București - vor fi elogiate de el în comentariul hagiografic despre «Craii...» mateini, unde aristocrația stilistică e marcată, osmanlisch, prin «căftănire» («astăzi, prostescul nostru scris se căftănește»).”
Anti-antantism de fond
Și un strop de matematici înalte: „Hermeticul «balcanic», avocat al lumii lui Anton Pann, atras de recuperarea misteriilor eleusine, a orfismului și a odei pindarice, își explica prăbușirea lumii grecești apolinice - definite de geometrie - prin incapacitatea de a concepe numărul irațional. Problemă rezolvată prin algebra adusă, ulterior, de arabi. Matematicile superioare, perfecționate la școala germană a lui Hilbert și Gauss, au ridicat această «lume» la Idee pe calea unui abstracționism hermetic de avangardă. Alianța estetică trădează însă și o alianță (geo)politică. Când E. Lovinescu, «nașul» literar al lui Barbu, bodogănea prin agendele sale sburătoriste împotriva «țigăniilor balcanice» ale acestuia, unde fondul lexical turcesc e deliberat copleșitor, el nu părea să-i presimtă prea mult anti-antantismul de fond, care l-ar fi supărat foarte.”
Simpatii verzi
Din nou inserții politice: „Mai târziu, Führerul Germaniei se va mărturisi atras de felul în care «Noua Turcie» își eliminase populația armeană și grecească; or, se știe către cine au mers, în anii ‘30-‘40, simpatiile (geo)politice verzi ale poetului «jocului secund»... Ce mi se pare ciudat e faptul că Barbu se ipostazia, uneori, ca armean - dar omul a fost un conglomerat de ciudățenii. Pe de altă parte, poezia pură se hrănește cel mai bine din negativ și impuritate, iar când refulatul «istoric» se întoarce în literatură, produce uneori splendori. E cazul lui Ion Barbu sau Mateiu Caragiale, care au reușit să dea blazon de excelență literară fantasmelor unor identități locale refulate și îngropate în ruine. Arta adevărată răscumpără și cicatrizează rănile Istoriei.”
Turcirea limbii poetice
Aproape de concluzia lui Paul Cernat: „Balcanismul lui Ion Barbu e o performanță de «turcire» a limbii poetice: nimeni n-a scos asemenea efecte artistice, în poezie, din fondul nostru lexical adus de Imperiul Otoman, esențializat local ca Isarlîk. Chestiune de maxim discernământ lingvistic - vezi evocarea dulciurilor turcești ale copilăriei din bijuteria «Selim», sculptată parcă în lokoumi și zahăr candel. Giugiuk, ciok guzel. Prin comparație, italienizarea forțată a limbii din experimentele bătrânului Heliade Rădulescu e de un comic involuntar nebun, cu un lexic nedigerat, dătător de toxinfecții. Ce mă intrigă la Ion Barbu e totuși atitudinea sa din «Isarlîk» față de Kemal Ataturk, în războiul acestuia cu grecii lui Venizelos din Asia Mică. Să nu mi se vorbească de poezie pură aicea, că mă pufnește râsul.”
Compromis
În completarea comentariilor lui Paul Cernat le plasăm pe cele ale unui alt critic și istoric literar de referință, Bogdan Crețu, care într-un fragment dintr-un text mai dens închinat subiectului remarca fără menajamente: „Ion Barbu nu a comis o «simplă adeziune la Mișcarea Legionară, din motive de carieră, cum s-a tot spus. Dacă ar fi fost așa - ar fi fost un «accident», o «naivitate», cel mult o rătăcire. Compromisul său va fi însă și unul literar, nu numai politic sau etic. El a făcut loc în opera sa temei legionare, a legitimat ideile legionare barbianizîndu-le, în poeme precum Tindă, 1940, Marșuri ariane ori Poezia verde, unele publicate în Falanga și comentate copios, admirativ în revistele de extremă dreapta. 1940 este o odă închinată lui Hitler, care e adus, prin intermediul Căpitanului, în intervalul de sinteză dintre nazism și spiritualitatea ancestrală a poporului român, filtrată prin… Alexandria: «Iar cea mai pură creștere din toate,/ El, Începutul, cel ce ne e tot:/ Prea sfîntul Căpitan, cuprinde poate, În strat adînc și osemîntul got.// Deci, slavă, mîntuire, Fuehrer, ţie!/ – Legiunea trage verdele-i covor,/ Să treci, în mers, de altă Alexandrie,/ La Darius și Împăratul Por». Sigur, textul e mult sub nivelul poeziei anterioare a lui Barbu, dar nu e rupt de tradiția ei stilistică și mai ales se folosește de «utopia balcanică» din ultimul ciclu al Jocului secund, care era o referință clasicizată.”
Interes sau naivitate?
Se pune însă întrebarea ce motive a avut profesorul și poetul Ion Barbu să curteze extrema dreaptă, mirare prizată de Bogdan Crețu: „Oricât de ocazionale ar fi articolele și poemele sale pro-legionare, ele nu sunt scrise în altă convenție decât aceea notorie a unei opere canonice, deja clasicizate la data la care aceste texte erau publicate în revistele extremei drepte. Or, tocmai această autoritate culturală, care e a marelui poet, se revărsa și asupra «eticii legionare». Nu intenționez să fac un rechizitoriu. Cazul e documentat în ediția critică a lui Mircea Coloșenco, nu mai are necunoscute. Unii contemporani ai scriitorului și matematicianului au încercat să-și explice acest puseu de adeziune legionară fie prin interes carieristic (universitarul și-ar fi dorit o avansare în gradul didactic), fie printr-un fel de… naivitate. Punea în aceste adeziuni, consideră Ovid. S, Crohmălniceanu în Amintiri deghizate, «o iresponsabilitate copilărească». Nu e numai atât.”
„Statul masonic român” și „farsa patruzecioptistă”
Dar? „Dinu Pillat își explica «efemera apropiere a lui Ion Barbu de legionari» prin «oportunism politic». Din păcate, e mai mult. Textele în cauză și adeziunea explicită a scriitorului și matematicianului la Mișcarea Legionară nu vin dintr-un capriciu de moment, nu sunt «episodice», ci provin dintr-o concepție care a hrănit poezia «balcanică» a autorului. Oricât de «pură» ar părea aceasta în muzicalitatea ei, oricât de onirică, ea este în epocă și o declarație de adeziune la o direcție ultraneaoșă, ultraspecifică. Exemple? „Articolul «Chesat», apărut în Buna Vestire, la 1 ianuarie 1941, deci la apogeul Statului Național-Legionar, este semnat cu numele de matematician, Dan Barbilian, calitate în care se legitima. Titlul este un cuvânt de proveniență turcească, însemnând «criză comercială» - ceea ce face legătura cu poemele clasicizate la data scrierii textului. Autorul denunță tranșant eroarea istorică a rupturii de tradiția orientală și asimilarea modelului occidental, care a creat «statul masonic român» și «farsa patruzecioptistă», cu «idealurile ei pitice».” Bulversant!
Spiru Haret, „mânjit”
Mai mult: „Întregul parcurs istoric ar fi fost deturnat de la cursul său firesc: «Un secol de istorie națională, irosit. Renașterea visată de bătrâni, măsluită». Haret e o figură întunecată, principalul vinovat de stricarea spiritului național prin școală: «Cu un fanatism masonic necunoscut până la el, s-a aplecat să ne formeze un grup de învățători quasi-marxiști, admirabili agenți electorali». Salvarea vine, firește, de la legionarii fideli Germaniei naziste, îndrumați de figura de martir a Căpitanului. Au legătură toate aceste texte «conjuncturale» cu poemele din ciclul Isarlîk, considerate unanim niște capodopere? Sigur că au, deși nu le explică, după cum nici poemele nu justifică derapajul de mai târziu al scriitorului.”
Opțiune ideologică regretabilă
Concluzia: „Probabil că acest ciclu balcanic reprezintă, azi, partea cea mai influentă a poeziei lui Ion Barbu. Orice poet s-a mai jucat cu asonanțe orientale a trebuit să-și filtreze limbajul prin acela al lui Ion Barbu, care este un cap de serie și-n această privință, a stilizării moderne (i-ar fi displăcut teribil, dar acesta e adevărul) a tradiției bizantino-balcanice, care e mai ales un depozit lexical și abia în al doilea rând un reper spiritual. Fixate în canonul estetic, aceste texte pornesc însă dintr-o opțiune ideologică regretabilă, care se va acutiza în momentul de maximă intensitate a extremismului de dreapta. A le citi strict literar nu e suficient; a le citi strict ideologic este la fel de perdant.”
131 de ani se vor fi împlinit în 18 martie 2026 de la nașterea matematicianului și poetului Ion Barbu.
„Ce mi se pare ciudat e faptul că Barbu se ipostazia, uneori, ca armean - dar omul a fost un conglomerat de ciudățenii.”, Paul Cernat, istoric literar
Poemul „Isarlîk”, ca și alte piese ale „ciclului balcanic” din Joc secund, a fost scris de Ion Barbu cu prilejul victoriei lui Mustafa Kemal (liderul mișcării naționaliste turce) asupra Greciei, în războiul de Independență din 1919-1922.
„Arta adevărată răscumpără și cicatrizează rănile Istoriei.”, Paul Cernat
„Balcanismul lui Ion Barbu e o performanță de «turcire» a limbii poetice: nimeni n-a scos asemenea efecte artistice, în poezie, din fondul nostru lexical adus de Imperiul Otoman, esențializat local ca Isarlîk.”, Paul Cernat