Mai jos, 5 oglinzi în care poate fi privit subtilul Ion Creangă, șlefuite, toate, de reputatul critic și istoric literar, profesorul Paul Cernat.
1. Universal, dar român pur
„Când B. Fundoianu vedea, în 1922, în Ion Creangă un omolog autohton al lui Stéphane Mallarmé și singurul scriitor român cult care a scăpat de «mirajul bilingvicității» (adică de statutul de satelit al culturii occidentale dominante), el bătea ceva mai departe. Asemeni lui Mallarmé, Nică-al lui Ștefan a Petrei «dădea un sens mai pur cuvintelor tribului» - ale tribului moldo-valah, care abia se întâlnea cu scrisul, nu ale celui francez, cu elite deja consumate. Cu puțin timp înainte de a emigra la Paris, devenind Fondane, Fundoianu denunța, de fapt, statutul subaltern al literaturii române, devenită, în fine, o colonie a Franței după ce înainte nu fusese nici atât. Creangă era pentru el excepția absolută, care, la nivel de excelență fiind, n-a beneficiat de «altoiul» niciunei limbi sau culturi străine. Totuși, eseul fundoian pornea de la un articol despre Creangă apărut de curând în «Times». Era o perioadă în care savanții occidentali interesați de România îl citeau și îl studiau pe autorul lui Harap-Alb, ale cărui texte traduse circulau de câteva decenii inclusiv peste Ocean (prima monografie despre humuleștean avea să fie scrisă, după cum se știe, de un francez, Jean Boutière). Ion Creangă în presa occidentală a anilor 1890-1930: iată un subiect de cercetare incitant, dar pentru care, foarte probabil, nu va mai «aplica» nimeni”.
2. Avangardist mai câș
„Ion Creangă a fost primul în multe - un fel de avangardist mai câș: primul scriitor «al copilăriei» din literatura română; primul maestru al limbajului licențios în proza autohtonă; ba chiar și, după unii, primul nostru autor de bildungsroman (sub acoperire). G.T. Kirileanu, care i-a tipărit «corosivele» în 1939, la semicentenarul morții (într-o ediție cu tiraj limitat, ca pentru bulina roșie) a publicat, în revista Șezătoarea (1903), un glosar cu termeni din Amintiri... Glosarul îi fusese solicitat lui Creangă de Livia Maiorescu, prima lui «andrisantă», și înmânat de Titu Maiorescu. Cum s-ar zice, artistul humuleștean le-a dat cu tifla «boierilor» care vedeau în el doar un «glumeț vârtos», producător de «țărănii». Pentru a-i înțelege țărăniile, musai să pună mâna pe dicționar, pardon - pe glosar! De fapt, ca să-l pricepi ca lumea pe Creangă, e musai să pui mâna pe carte, gata pentru orice subtilități și capcane. E un maestru care sfidează toate clasificările”.
3. Iubitor de mâțe
O imagine suprarealistă extraordinară (redescoperită întâmplător, dar cu noi delicii) din monografia lui G. Călinescu despre Ion Creangă: „Smărăndița, prietena din copilărie a lui Creangă, vizită pe fostul coleg de școală și văzu uimită cum la o strigare a acestuia douăzeci de mâțe năvăliră cu cozile ridicate în sus și săriră pe brațele și pe umerii stăpânului, acoperindu-l cu totul în blănurile lor”. În continuare, mărturia târzie (din 1920) a Smărăndiței octogenare: „Odată, ducându-mă la Iași cu băieții pe la școli, l-am vizitat pe Creangă acasă la el. Trăia în Țicău, într-o căsuță cam hrențuită. L-am găsit în cerdac, scria. Nu știa, bietul om, ce să-mi deie și cum să-mi intre în voie, așa bucurie mare ce i-am făcut! Nu m-a lăsat să plec până n-am stat la masă cu el. M-a ospătat cu ce-i plăcea lui mai mult: sărmăluțe și plăcinte cu poalele-n brâu. După masă, numai ce-mi spune: «Amu să-ți arăt și averea mea». Și începe a striga: Vasilică, Todirică, Titu... și ce să vezi? Vreo 20 de mâți și mâțe, care de care mai frumoși și mai grași, încep a da buluc în casă și care cum intra, odată să și azvârlea ori în brațele lui Creangă, ori pe umeri, așa că în scurt nu-l mai vedeai dintre mâți. Apoi Creangă a început să le dea din resturile de la masă pe rând, la fiecare, câte o bucățică; iar mâții naibei așteptau ca niște copii cunoscuți ca să le vină rândul și nici unul nu îndrăznea să ia pe altul pe dinainte. Să nu vă fie însă cu mirare de cele ce vă spun, pentru că mâții lui Creangă erau muștruluiți și deprinși a face fel de fel de drăcii ca animalele de la circ. Mai ales, avea un motan, care deschidea ușa ca și un om. (Era vorba de Titu, botezat după numele profesorului și ministrului Titu Maiorescu.) Bietul Creangă! Iată că se împlinesc 30 de ani de când a murit, iar eu tot o mai duc...”.
4. Despre cea care l-a scăpat de râie
„Comentatorii lui Ion Creangă au insistat, pe bună dreptate, asupra bunicului său matern David, maramureșanul cu «școală ardeleană» de la care și-a luat numele de scenă. Pe bună dreptate, dacă ne gîndim la rolul jucat de acest apologet al cititului (Viețile sfinților, fără de a căror lectură bătrânul «ar fi înnebunit» în momente grele, sunt, în fond, niște biografii exemplare; ca și amintirile deloc sfântului, ereticului său nepot). Însă prea puțini, între care Ștefan Cazimir, i-au acordat atenție bunicii Nastasia, cea care l-a scăpat de râie pe ăl mic. Portretul ei moral e, în felul lui, o microhagiografie: «Și când m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cât pe ce să se prăpădească plângând. Încă n-am văzut așa femeie, să plângă de toate cele: era miloasă din cale-afară. Carne de vită nu mânca în viață, tot din astă pricină; și când se ducea sărbătoarea la biserică, bocea toți morții din țintirim, fie rudă, fie străin, fără deosebire”.
5. Scriitorul Creangă, astăzi
În încheiere, despre „actualitatea” lui Ion Creangă, cu Paul Cernat bine montat: „Nu puteam să nu aud, și la runda asta de discuții despre «reformă», poezia pentru naivi despre «cum nu mai e înțeles Creangă». O aud de zeci de ani de m-am plictisit, să le mai schimbe cineva «narativa» că s-a răsuflat. Lasă că nici medievalul Dante nu se exprimă pe limba hipsterilor contemporani, dar italianul mediu îl studiază în școli fără fandoseli. Mă văd iar silit să repet, maniacal, că bietul Creangă nu era înțeles nici de elitele urbane de pe vremea lui - clivaje societale cât hăul, dovadă că i-a livrat domnișoarei Livia Maiorescu, fiica Titului, «Amintirile din copilărie» împreună cu un glosar explicativ al zecilor (sutelor?) de cuvinte regionale incomprehensibile pentru «boierii de la Junimea». Iar când Sadoveanu, la șezătorile rurale din programul lui Spiru Haret, angajatorul său, le dădea să citească din Creangă țăranilor proaspăt alfabetizați, nu înțelegeau mare lucru: abia când le citea el înțelegeau. Apropo, campionii incomprehensibilității detestate de hipsterime, Creangă și Sadoveanu, au învățat arta limbajului și de la anacronicul cel mai de spaimă, Neculce. În ciuda aparențelor, Creangă e încă, în ciuda lexicului, un scriitor mult mai popular și mai iubit decât ar putea crede detractorii săi de azi (pseudoemancipații urbani de fițe care, spre deosebire de «boierii de la Junimea», îl disprețuiesc neofil și clasist, în numele copiilor alfabetizați în corporateza de baltă). Dincolo de faptul că, înaintea diviziilor de scriitori care au scris (unii excelent) despre propria copilărie în ultimul secol până în zilele noastre, Creangă a fost, orșcâtuș, primul nostru scriitor care a dat o imagine memorabilă a copilăriei în și prin literatură. Nu degeaba nu lipsește din cărțile cu povești pentru preșcolari - ca și alți învechiți «naționali și universali»”.
Un popă globalist
Ultimele înțepături: „Lasă că literatura licențioasă scremută din perioada mai recentă se chircește în fața hazului genuin al «Poveștii poveștilor»; sigur, asta-i cu bulină roșie, cam ca sângele pe pereți din «Capra cu trei iezi», restaurat în ecranizarea cu Maia Morgenstern și Marius Bodochi (pe care-o recomand adulților). «Eniuei», producătorii contemporani de manuale pentru cursul primar ar putea lua ceva lecții de la «Învățătoriul copiilor» și celelalte manuale ale lui Creangă, reformator, la vremea lui, al școlii autohtone. E adevărat că «popa Smîntînă» ar putea fi denunțat ca ininteligibil cu argumentele «vechi ca vinul cel bun» livrate, la 1648, de mitropolitul ardelean Simion Ștefan, în «Predoslovia» traducerii «Noului Testament de la Bălgrad», întocmite de el sub patronajul lui Gh. Rakoczy I (nu, dragii moșului, Bălgrad nu înseamnă Belgrad, ci Alba Iulia): «Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările; așa și cuvintele, acelea sunt bune carele le înțeleg toți». Cam globalist popa ăsta de demult, între noi fie vorba”.
136 de ani se împlinesc la finalul acestui an de la moartea lui Ion Creangă.
„Fraților, în țara asta n-ar fi rău să fie bine!”, Ion Creangă
„De fapt, ca să-l pricepi ca lumea pe Creangă, e musai să pui mâna pe carte, gata pentru orice subtilități și capcane. E un maestru care sfidează toate clasificările”, Paul Cernat, critic literar
„Artistul humuleștean le-a dat cu tifla «boierilor» care vedeau în el doar un «glumeț vârtos», producător de «țărănii»”, Paul Cernat, critic literar
„Literatura licențioasă scremută din perioada mai recentă se chircește în fața hazului genuin al «Poveștii poveștilor»”, Paul Cernat, critic literar
Explicații foto:
1.
3. Călimara lui Ion Creangă (ce poate fi văzută la Bojdeuca din Țicău, Iași).
4. 1868, a apărut, la Iaşi, manualul lui Ion Creangă: „Metodă nouă de scriere şi cetire pentru usulu clasei I primariă” (titlul primei ediții), ce a avut 23 de ediții succesive!, până în 1893.
5. Ion Creangă - închipuit de Dalina Bădescu.