„George Bacovia - apreciază criticul și istoricul literar Paul Cernat - e unul dintre poeții noștri despre care s-a scris cel mai mult - și mai bine (volume, mai ales). Stă bine și-n sondaje. Are, dintre interbelici, cel mai mare lipici la tineri (dacă-l excludem pe Gellu Naum, care nu-i tocmai interbelic). Contemporanul nostru ca puțini alții. Neepuizat. Simbolist (inclusiv proletar, socialist), decadent, expresionist, postmodernist, minimalist, deprimist, emo, postuman etc. Nu-i numai un poet băcăuan - a fost, o vreme, ieșean (vezi proza), iar ultimul Bacovia, mai ales cel din Stanțe... și Versete, e bucureștean (altfel de unde-atâtea reclame, auto-uri, electricități...). Tipul mă frustrează, ca să zic așa, deși-s fan: ce naiba să mai scrii despre el după ce tot ce era important a fost scris?”. Să încercăm, totuși, să-l ghicim în câteva medalioane, 5 mai exact.
1. Stan și Bran ai poeziei românești moderne
În ciuda aparențelor, Arghezi și Bacovia au multe în comun (în afară de influența în posteritate, de succesul la avangardiști și de faptul că au fost lansați, amândoi, de Alexandru Macedonski). Drept dovadă (livrată de Paul Cernat): „Dacă n-ar fi decât premiul național de poezie ex aequo din 1934 (cu Carol II drept sponsor) și scena de la aniversarea lui Bacovia din 1956, când cei doi își aprindeau țigara unul de la altul, după ce fuseseră recuperați ideologic în același contingent. Dar mai sunt și altele, multe, care fac din ei niște Stan și Bran ai poeziei românești moderne (cu Arghezi pe post de Oliver Hardy și Bacovia - de Stan Laurel). De exemplu, ambii sunt desenatori (graficieni) excelenți, cu personalitate. Interesant e că desenele moderniste bacoviene au în general un caracter comic, caricatural, în genul lui Nuni Anestin; nimic depresiv în ele... Oricât ar părea de curios, Bacovia are și momente argheziene în poezie - de pildă în foarte puțin cunoscuta Cine-i mic..., rămasă prin carnetele lui antebelice: Cine-i mic și cine-i mare?/Nimenea nu-i mic sau mare;/Fiecărui cum îi pare./Tot să cînte, mi se pare.//Hai-nainte!/Toate, toate sunt cuvinte./Legănare./Hai încet.../Tot mai încet.../Orișicum,/Graba i-o vibrare.//Hora, hora...//Este ora/De uitare”.
2. Ultimul „arminden”
Agatha Grigorescu-Bacovia despre ultimul „arminden” al soțului, cu ceva mai mult de trei săptămâni înaintea venirii întunericului (1957): „Ajunsesem în luna mai. Cu două zile înainte Bacovia a avut surpriza vizitei unui elev de la școala din cartier, în care învățase Gabriel. Unul dintre profesori a trimis pe acest elev la Bacovia să-i dea o poezie cu tema de 1 Mai, spre a o recita. Bacovia a fost impresionat plăcut de această solicitare și i-a recomandat poezia Arminden din volumul Stanțe burgheze... I-a dat chiar el volumul, din care elevul a transcris, pe masa din sufragerie, poezia. La plecare, i-a mulțumit poetului. I-a spus că i-a plăcut mult versul: Eroua lume muncitoare. Numai în ultima clasă, elevul a sesizat noutatea cuvântului EROUA în loc de eroica lume. Bacovia a zâmbit și l-a mângâiat pe obrajii fragezi și rumeni. Elevul i-a citit poetului poezia, a salutat pionierește și a ieșit radios. A fost o surpriză de scurtă înviorare a poetului... La 1 Mai a mai urmărit la radio desfășurarea defilării de la Șosea” (Agatha Grigorescu-Bacovia, „Poezie sau destin. George Bacovia, ultimii săi ani”, Ed. Cartea Românească, București, 1981, p. 199.)
... și poemul invocat:
Profil de burg gigant
Şi atmosferă rară,
Amar parfum de liliac
Şi bonduri de ghitară.
Plăceri
De-o zi de sărbătoare,
Voioase, vechi moravuri...
Spre câmp se duce
Şi dumbrave
Eroua lume muncitoare.
Şi după altă zi,
Post festum -
Îndemânări de cruci
Pe străzi
Şi în tramvaie,
Spre necesarul randament
Din monotona Muncă.
3. Amor în batistă
Poemul „Igienă” al lui George Bacovia, sau o imagine (a)simptomatică a stilului în care cuplurile epocii de la 1900 respectau distanțarea fizică pentru prevenirea epidemiei de TBC, boala decadentă a secolului romantic:
Ea crede c-aş fi atacat…
Şi cînd o sărut se teme,
Dar sclavă plăcerii, ea geme
Şi cere un lung sărutat.
Pe urmă, cînd spasmul a dispărut,
Îşi udă-n parfum o batistă -
O pune pe gură, şi tristă
Ea şterge un ftizic sărut.
4. Carte-blazon
Mai la vale, o carte neobișnuită, care face diferența prin identitatea ei: „Iorgu” de Adrian Jicu, apărută la Editura Humanitas, într-o bună colecție de proză coordonată de Andreea Răsuceanu. Paul Cernat a examinat-o: „E, după știința mea, primul roman documentar despre cel consacrat în literatură sub pseudonimul George Bacovia, dar rămas, pentru prieteni și familie, Iorgu. Un roman de epocă tacticos și atașant, scris la persoana a III-a cu sfătoșenie moldavă de un critic literar dedat, ca atâția confrați, la proză - dar la o proză unde a topit destulă istorie literară și socială, în special băcăuană. O exo-ficțiune, cum zic azi francezii, în care Jicu face artă cu instrumentele meseriei sale, reînviind o lume. Albert Thibaudet spunea cândva că geniul nu e bun ca personaj de roman, romanul fiind, prin excelență, despre oameni obișnuiți. Cartea de față nu-i însă una despre Bacovia (pe care, între noi fie vorba, nu-l prinde eticheta solemnă a geniului, fie el și întristat), ci despre Iorgu”.
Refresh
Tot aci: „Ca romancier, autorul își ia libertatea de a lăsa la o parte multe elemente știute din viața poetului; amestecă apoi, parșiv, cronologiile unor zise și scrise bacoviene, interpretând texte și episoade biografice altfel decât le-au evocat și interpretat Agatha și alții. Rezultă nu imaginea unui Bacovia decadent, damnat și morbid, ci imaginea neidealizată, dar empatic lucrată a unui Iorgu realist și familiar, într-un volum de blazon care are neajunsul că se termină prea repede. Într-un text din volumul Arta Popescu, Cristian Popescu deplângea felul în care, credea el, George Bacovia l-a omorât pe Gheorghe Vasiliu. Romanul lui Jicu arată exact vizaveaua: cum i-a dat un nou refresh Iorgu Vasiliu lui George Bacovia”.
5. Vinul și poezia
La final, un comentariu memorabil al criticului literar Radu Voncu despre un raport (creație-alcool) des întâlnit în viața și opera poeților mari și mici: „Alăturarea scris-alcool reprezintă o constantă a poeziei bacoviene, o dimensiune a stării de spirit ce străbate versurile și un neobișnuit vehicul al lirismului. Interesant este că, modern în mijloace, Bacovia este tradițional în gusturi. El bea în crâșme, nu, ca Minulescu, în restaurante mondene, ori, ca nenea Iancu, în berării: Dar, iată, și-un mort evreiesc…/ Și plouă, e moină, noroi -/ În murmure stranii semite/ M-adaug și eu în convoi.// Și nimeni nu știe ce-i asta -/ M-afund într-o crâșmă să scriu,/ Sau râd și pornesc înspre casă,/ Și-acolo mă-nchid ca-n sicriu. (Spre toamnă). Când nu e crâșma, e mai vechiul - la 1900 - han, ca în Rar: Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe -/ Doarme și hangiul,/ Străzile-s deșarte,/ Singur, singur, singur…// Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beție -/ Și s-asculți pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă…”.
Absențe-prezențe
„În fine - adăuga criticul literar -, cafeneaua, atunci când apare în poezia bacoviană, nu e un elegant spațiu al socializării, ci tot un loc în care oamenii se adună ca să-și contemple, claie peste grămadă, exasperarea: Barbar, cânta femeia-aceea,/Târziu, în cafeneaua goală,/Barbar cânta, dar plin de jale, –/Și-n jur era așa răscoală…/Și-n zgomot monstru de țimbale/Barbar, cânta femeia-aceea.//Barbar, cânta femeia-aceea…/Și noi eram o ceată tristă –/Prin fumul de țigări, ca-n nouri,/Gândeam la lumi ce nu există…/Și-n lungi, satanice ecouri,/Barbar, cânta femeia-aceea.//Barbar, cânta femeia-aceea,/Și-n jur era așa răscoală…/Și nici nu ne-am mai dus acasă,/Și-am plâns cu frunțile pe masă,/Iar peste noi, în sala goală,/Barbar, cânta femeia-aceea… (Seară tristă). Vinul, băutura propriu-zisă, sunt mai degrabă implicite: absență care, însă, nu golește de semnificații spațiul cafenelei, ci îi potențează notele tragice”.
Fantome
Ultimul strop: „Crâșma nici nu este întotdeauna un spațiu securizant în poezia lui Bacovia, ci unul alienant, atât de mult, încât ea poate fi, uneori, bântuită nu de vin și de cântece - ca în poezia tradiționalistă -, ci de fantome: Cu roșii fanare, galbene, verzi/Trec noaptea strigoii prin lanuri de grâu/Și câinii spre lanuri în noapte tot bat –/Strigoii la crâșmă în pod au intrat,/Și podul se vede bizar luminat/De roșii fanare, galbene, verzi.//Strigoii, din pod, își iau înapoi,/Lăsate din viață, demult, amanete… (Strigoii). Alteori, crâșma este ostilă, murdară, lipsită de orice atracție, prozaică, așa cum se întâmplă, deloc accidental, în poezia intitulată chiar Proză: Și ulița-i plină/De fân și coceni/Și trec cotiugare/Cu saci de făină/Și plouă mai tare/Pe crâșme murdare,/Pe-un târg sărăcit” („George Bacovia - 140 de ani de la naștere. «Simbolismul» și scriitura crâșmei”, România literară, nr. 46/2021).
68 de ani s-au împlinit în 22 mai 2025 de la moartea poetului George Bacovia.
„Bacovia? Contemporanul nostru ca puțini alții. Neepuizat. Simbolist (inclusiv proletar, socialist), decadent, expresionist, postmodernist, minimalist, deprimist, emo, postuman etc.”, Paul Cernat, critic literar
„Nu-i numai un poet băcăuan - a fost, o vreme, ieșean (vezi proza), iar ultimul Bacovia, mai ales cel din Stanțe... și Versete, e bucureștean”, Paul Cernat
„Interesant e că desenele moderniste bacoviene au în general un caracter comic, caricatural, în genul lui Nuni Anestin; nimic depresiv în ele”, Paul Cernat
„Alăturarea scris-alcool reprezintă o constantă a poeziei bacoviene, o dimensiune a stării de spirit ce străbate versurile și un neobișnuit vehicul al lirismului”, Radu Voncu, critic literar