Abordând abrupt subiectul, cu biograful Toader Saulea în rol de povestitor: „Tatăl său - avocat, rentier și pictor amator - se sinucide când Jean avea 9 ani. Elev mediocru, acesta ratează bacalaureatul de trei ori. Bunicul său îl familiarizează cu Beethoven, Liszt, Berlioz și Wagner. Câteva poeme, prezentate publicului de L. Tailhade și Eduard de Max, îl consacră poet-minune. Sonetul de debut, Les Façades, evocă aluziv moartea tatălui. Primele «prostioare», La Lampe d’Aladin, Le Prince frivole, La Danse de Sophocle, nu vor mai fi reeditate. Dezamăgit de cultura oficială, este sedus de S. Deaghilev (Le Dieu bleu, 1912) și are revelația noutății absolute cu Le Sacre du printemps de Stravinski, în preajma căruia redactează Le Potomak, scriere compozită - proză, poezie, desen - în care «scara valorilor oficiale» este înlocuită cu «scara valorilor secrete». Brancardier în război, consemnează martiriul soldaților în Thomas l’imposteur și Discours du grand sommeil. Acrobațiile lui Roland Garros îi stimulează imaginarul angelic din culegerea «cubistă» Le Cap de Bonne-Espérance. Frecventează avangarda - Apollinaire, M. Jacob, Reverdy, Cendrars, Modigliani -, scrie libretul Parade, apoi Le Coq et l’Arlequin, în care salută muzica nouă, animată de Erik Satie”.
Poezia de teatru
Uf, să ne tragem sufletul! Acum să-l urmăm din nou pe Toader Saulea: „Experimentează «poezia de teatru» cu Le Bœuf sur le toit și Les Mariés de la tour Eiffel, unde capătă expresie «miracolul vieții cotidiene». Compania lui R. Radiguet îl reapropie de clasicism, atât în poezie, cu eseul-manifest Le Secret professionnel și volumele Vocabulaire, Plain-chant, cât și în teatru, cu adaptarea piesei Antigone de Sofocle. În 1929 renunță la opiu (Opium) și își recapătă credința (Lettre à Jacques Maritain, 1926). Poetizează divinitățile, scrie Orphée, adaptează Œdip Rege de Sofocle pentru Stravinski (Œdipus Rex), compune, în șaptesprezece zile, romanul Les Enfants terribles. După filmul Le Sang d’un poète și premiera piesei-monolog La Voix humaine, Cocteau se exprimă preponderent prin teatru (La Machine infernale, Les Parents terribles, La machine à écrire), publicând între timp Portraits-Souvenir și Soixante dessins pour les Enfants terribles. «Poezia de film» reprezintă o altă expresie a mitologiei personale: La Belle et la Bête, Orphée, Le Testament d’Orphée”.
Secolul lui Cocteau
În cascadă: „În paralel, scrie poeme religioase, ezoterice, mistice (La Crucifixion, Clair-Obscur, Le Requiem), adună în volum amintiri (Maalesh), cronici (Reines de la France), conversații (Entretiens autour du cinémato graphe), începe, în 1951, jurnalul Le Passé défini. Veșnicul «poet la modă» se dezvăluie mai cu seamă în La Difficulté d’être și în Journal d’un inconnu. A fost membru al Academiei Regale din Belgia și al Academiei Franceze (1955), doctor honoris causa al Universității din Oxford (1956) cu discursul Poezie și invizibilitate și Prinț al Poeților (1960)”. Dar ce impact mai au în prezent sforțările lui Cocteau? Toader Saulea: „Astăzi, când judecăm «secolul lui Cocteau» - titlul unui colocviu franco-canadian (Montpellier-Toronto) -, este evident că scriitorul, ilustrul «necunoscut» ros de simțământul «de a fi fără a fi», de ideea că «poezia este o religie fără speranță» (Journal d’un inconnu) și că «estetica lui Dumnezeu scapă judecății» (Le Mystère laïc), se impune tot mai mult în detrimentul «prințului frivol», iar profunzimea operei estompează diletantismul omului «profund superficial» (Claudel): «E drept să mi se vadă chipul, după ce am fost văzut în fel și chip» (Le Requiem). Rupând «corsetul ortopedic al genurilor» (Le Secret professionnel), cărora le reproșează «păcatul strămoșesc» al convingerii și plăcerii, Cocteau le captează «geniul» în creuzetul poetului-magician, alchimist al invizibilului: «Aici e toată poezia mea: Copiez/ Nevăzutul (nevăzut vouă)» (Opéra)”.
Oglinda ispititoare a neființei
Lautréamont îi acorda poetului întâietate în cetatea oamenilor. Cocteau îl unge rege în cetatea artelor. Romancierul, dramaturgul, criticul, artistul este aici poet între poeți precum zeul între zei, în virtutea misterului ireductibil al creației tăinuite în «secret profesional»: «Lucrul pe care ți-l reproșează publicul, cultivă-l, acela ești tu însuți» (Le Coq et l’Arlequin). În acord cu orfismul epocii (Apollinaire, Delaunay) și însuflețită de îndemnul lui Deaghilev - «Uimește-mă!» -, creația lui Cocteau nu este oglinda lumii, ci metamorfoza ei. Metamorfoză a omului cugetător în om specular - «Oglinzile ar trebui să cugete ceva mai mult înainte de a reflecta imaginile» (Essai de critique indirecte) –, în Narcis făcând jocul ființei în oglinda ispititoare a neființei - «Oglinzile sunt porțile prin care Moartea umblă încoace și-ncolo» (Orphée) -, a omului apolinic în om orfic, izvoditor al frumuseții din genunea morții (Discours d’Oxford), dar și sortit să «alerge mai repede decât frumusețea» (Journal…), să o piardă de dragul de a nu o pierde: «Bacantele s-au năpustit asupra lui, i-au tăiat capul și, despărțit de trup, capul său tot o chema pe Eurydice» (Journal...).
Străjerii îngerilor
Finalul: „Dacă Orfeu Trismegistul patronează poezia ca regină a artelor și «poezia de film», Œdip îl dublează pe Cocteau în «poezia de teatru», rostind aici «marea enigmă a destinului fatal și a liberului-arbitru» (La Machine infernale), în timp ce un ego-rego, un super-ego, alimentează, în «poezia de roman», mitomania «visătorului definitiv», onirismul angelic al firii umane, raiul iubirilor nevinovate, mistica homosexualității și a incestului ispășit prin «moartea» păcatului trupesc: «Vor ajunge în sfârșit acolo unde trupurile, unde sufletele se unesc, unde incestul nu mai dă târcoale» (Les Enfants terribles). «Poezia critică», corespondența (cu J. Maritain, J.-E. Blanche, Max Jacob etc.), memorialistica (Le Passé indéfini) întregesc chipul celui pentru care «poetul este o minciună ce spune totdeauna adevărul» (Opéra), o mască în viața artei și un înger în arta vieții: «În noi adăpostim un înger mereu în stare de șoc. Trebuie să fim străjerii lui» (Le Coq…).”
Opere și traduceri
La Lampe d’Aladin (1909); Le Coq et l’Arlequin (1918); Parade (1919); Le Cap de Bonne-Espérance (1919); Le Potomak (1919); Le Bœuf sur le toit (1920); Carte blanche (1920); Le Secret professionnel (1922); Picasso (1923); Plain-Chant (1923); Thomas l’imposteur (1923); Le Grand Écart (1923); Les Mariés de la Tour Eiffel (1924); Lettre à Jacques Maritain (1925); Autour de Thomas l’imposteur (1926); Le Rappel à l’ordre (1926); Opéra. Œuvres poétiques (1927); Orphée (1927); Œdipe Roi (1928); Les Enfants terribles (1929); La Voix humaine (1930); Essai de critique indirecte (1932); La Machine infernale (1934); Portraits-Souvenir (1935); Les Chevaliers de la Table Ronde (1937); Mon premier voyage (1937); Les Parents terribles (1938); La Fin du Potomak (1939); Les Monstres sacrés (1940); La Machine à écrire (1941); Renaud et Armide (1943); L’Aigle à deux têtes (1946); La Difficulté d’être (1947); Jean Marais (1951); Gide vivant (1952); Journal d’un inconnu (1952); Bacchus (1952); Œdipus Rex (1952); Poésie critique I (1959), II (1960); Le Requiem (1962); La Comtesse de Noailles oui et non (1963).
În limba română
Mașina de scris (trad. M. Radnev și V. Gheorghiu), București, 1957; Copiii teribili (trad., prefață, tabel cronologic A. Baciu), București, 1995; (trad. P. Tumanian), Pitești, 2005; Jurnalul unui necunoscut (trad. și postfață V. Protopopescu), Târgoviște, 2001; Scrisoare către americani (trad. I. Mavrodin), București, 2001; Opium. Jurnalul unei dezintoxicări (trad. L. Brăileanu), București, 2007.
137 de ani s-au împlinit în 5 iulie 2026 de la nașterea artistului Jean Cocteau.
Poezia este o religie fără speranță. - Jean Cocteau, dramaturg
Poetul este o minciună ce spune totdeauna adevărul. - Jean Cocteau, poet
Estetica lui Dumnezeu scapă judecății. - Jean Cocteau, poet
1929 este anul în care Jean Cocteau renunță la opiu și își recapătă credința.
Lucrul pe care ți-l reproșează publicul, cultivă-l, acela ești tu însuți. - Jean Cocteau, romancier