A fost alegerea mea, mai ales pentru că la Jurnalul Național se putea face reportaj. Dorința mea din perioada respectivă era să fac foarte multă muncă de teren și să o pot combina cu cercetarea de teren din etnologie și antropologie culturală. Iar la Jurnalul Național se putea face orice, erau încurajate cercetarea, inventivitatea, inițiativa.
În 2006 și 2007 m-a ajutat foarte mult și Jurnalul de Colecție - suplimentul săptămânal în care se publicau materiale foarte bine documentate, pe teme culturale, în general. Din 2008, Marius Tucă m-a mutat de la secția Reporteri Speciali la secția Eveniment, spunându-mi că vrea să scriu reportaje la zi, direct de pe teren. Practic, făceam totul din stradă, iar atunci când au început manifestațiile de protest din 2009-2010, deja aveam antrenament. Am participat la toate. Și tot el era supărat și spunea în ședințele de redacție că „iar scrie Scarlat tot ziarul” - când dădeam deschiderea de ziar, articolul din „bandă” și pe cel din „bază”, adică primele trei materiale din ziua respectivă, din punctul de vedere al importanței, de obicei unul la Eveniment, unul la Economic și unul la Social.
A fost o perioadă în care am trăit intens, am muncit foarte mult, dar am și acumulat cunoștințe și experiență cât n-aș fi reușit nici în 20 de ani, „pe timp de pace”. Îmi plăcea să fiu omniprezentă. Pentru asta foloseam bicicleta. De la mitinguri la conferințe de presă, apoi la cine știe ce conferințe științifice sau pe diverse teme economice, care mă interesau, în egală măsură. Știam foarte mult, dar simțeam nevoia să știu și mai mult, așa că n-am ratat aproape nimic.
Lucrurile s-au mai schimbat după anul 2011, apoi după 2015. România s-a schimbat, noi ne-am transformat, echipa ziarului și formatul s-au modificat de mai multe ori, de atunci până acum. Dar Jurnalul a rămas. E cel mai important lucru. Tocmai de aceea, astăzi am ajuns să scriu o pagină din Jurnalul unui jurnalist cu Jurnal (Național).