Jurnalul ținut în mare taină de aceasta, adnotat și de principele Carol, a fost scos la lumină grație istoricului Georgeta Filitti, care l-a și tradus din franceză în română. Dar să facem loc poveștii.
„A fost odată ca niciodată… Au fost odată doi tineri, un băiat şi o fată, care se iubeau şi pe care soarta, urgia războiului i-a despărţit pentru totdeauna. În această cheie romantică, impregnată de inocenţă, visare, obsesii dureroase trebuie citit Jurnalul Ellei Filitti, ca de altfel şi paginile răzleţe rămase din creaţia similară a iubitului ei, principele Carol, viitorul rege al României”, aprecia istoricul Georgeta Filitti în prefața volumului publicat de Editura Corint în 2015. Imediat, câteva precizări savuroase legate de aventura prin care a trecut „caietul negru” înainte să vadă lumina tiparului: „Ideea publicării Jurnalului - devoala Georgeta Filitti - n-a plăcut unor membri ai familiei Filitti. «E - opinau ei - o femeie din neamul nostru părăsită. Şi pe urmă reputaţia scandaloasă a principelui în materie de cuceriri în dreapta şi în stânga! Cel mai bine e ca în istorie să rămână doar legătura Filitteştilor cu Hohenzollernii prin bunicul Constantin, aghiotant al lui Vodă Cuza şi apoi al bunului rege Carol. Mă rog, şi Puiu, fratele Ellei, poate fi pomenit, fiindcă i-a fost aghiotant nepotului şi a pătimit destul pentru asta!» Era o părere de care, fireşte, trebuia să ţii seama. Şi totuşi, când am avut prima oară în mână manuscrisul, prin amabilitatea domnului Tudor Jebeleanu (acesta credea, ca şi tatăl său, că e vorba de Zizi Lambrino şi se întreba de ce principele Carol o numeşte tot timpul «Păsărica!»), în mine a prevalat dorinţa istoricului de a da la iveală mărturii despre vremuri trecute”.
O stare de grație
Și o reverență binevenită: „E atâta candoare, suferinţă sinceră, zbucium sufletesc, în contrast violent cu pragmatismul zilelor noastre, când parcă oamenii au pierdut capacitatea de a iubi, încât mi s-a părut că dezvăluirea Jurnalului nu poate fi decât un remember delicat a ceea ce simţeau oamenii altădată”. În continuare: „Apoi, imaginea vieţii personale a regelui Carol al II-lea, de la Zizi Lambrino înainte, de doar o suită de gesturi, mai totdeauna în răspăr, frizând scandalul, unde moralitatea, ţinuta de monarh adevărat, separaţia riguroasă între ce trebuie să faci şi ce ţi se năzare să faci au fost cu bună ştiinţă ignorate. Or, omul acesta, hulit în taină până la abdicarea din 1940 şi apoi făţiş în ţară şi străinătate, socotit doar un playboy, cu toate tarele unei atari petreceri reprobabile a vieţii, şi-a avut şi momente de sinceritate dezarmantă, de tandreţe plină de gingăşie”. Oare? Din nou Georgeta Filitti: „E răstimpul 1913 - 1916, când a iubit-o pe Ella Filitti. Starea de graţie care îi cuprinde pe cei doi tineri reiese, deopotrivă, din jurnalul propriu-zis al principelui. L-am reluat, de aceea, în notele subsecvente ale textului Ellei Filitti. Dar istoricul mai are un motiv să publice acest Jurnal. Paginile lui nu sunt pline doar de nesfârşite mărturisiri de dragoste, ci cuprind constatări realiste legate de război”.
„Birjăria”
Să le dăm credit: „Oricare observator ocular al cumplitelor momente din 1916, chiar subiectiv, pătimaş, cu judecăţi adesea strâmbe, contribuie într-un fel la creionarea evenimentelor care au marcat inexorabil istoria României - mai considera Georgeta Filitti. Jurnalul dezvăluie şi un crâmpei de viaţă cotidiană: cum îşi petreceau timpul tinerii, băieţi şi fete, ce însemna un grup de prieteni bine sudat, numit dintr-o toană Birjăria. Dincolo de sentimentul puternic de solidaritate, un semn distinctiv avea să ajungă până la noi. Am aflat de el graţie gentileţii soţilor Alexandru şi Pia Paleologu”. Mai exact? „Fiecare «birjar» avea o tabacheră de argint, cu toate numele - afară de al său propriu - gravate pe ea. Cea pe care o reproducem în album a aparţinut Linuţei Vidraşcu, mama lui Alexandru Paleologu. Mare parte din ilustraţia volumului reproduce fotografii de epocă din albumul octombrie 1912 - octombrie 1913, Au temps de la Birjărie, pus la dispoziţie cu multă amabilitate de Lascăr Zamfirescu, nepotul de fiu al scriitorului Duiliu Zamfirescu”. Parcurgând paginile Jurnalului - mai menționa istoricul -, întâlneşti mai multe nume de oarecare rezonanţă în istoria noastră. E vorba în primul rând de cei din generaţia Ellei Filitti şi a principelui Carol. Cum în epocă jurnalele, şi mai ales corespondenţa, făceau parte din cotidian (Ella Filitti scrie cu melancolie că, aflată la Paris, în 1913, primea zilnic o scrisoare de la principele Carol), nu ne-a fost greu să adunăm o sută de scrisori de la sfârşitul irepetabilei Belle époque. Într-un fel, înmănunchierea lor într-un viitor volum va însemna un ecou al paginilor de faţă şi totodată jaloane către o mai bună cunoaştere a unor timpuri de mult apuse”.
Documente inestimabile
Facem loc, mai departe, câtorva fragmente tulburătoare din jurnalul ținut de Ella Filitti și adnotat de principele Carol. Primul datează de luni, 22 iunie 1915, și este scris în București: „Îl iubesc cu atâta patimă încât cu el pot îndura toate chinurile. Fără el viața nu e viață. Cu aceste cuvinte încep bietul meu jurnal! Mă întreb ce m-a apucat să scriu, căci îmi făgăduisem să nu mai înşir vreodată cu condeiul toate suferințele inimii mele amărâte. Dar în viață îți promiți lucruri pe care n-ajungi să le ții”. Mărturia Ellei e completată de o notă scurtă a lui Carol: „Chiar proverbul spune: «Să nu juri de nimic». Apoi, din nou Ella: „Iată, în curând e un an şi jumătate de când n-am mai ținut jurnalul! Da... de la Paris! Toate astea sunt deja ale trecutului. Timpul fuge în goană mare. Într-un an atâtea lucruri se schimbă, atâtea se întâmplă, atâtea mijesc, doar dragostea mea nu se potoleşte şi nu se schimbă!” Iar Carol: „De ce s-ar schimba această dragoste? Nu-i o dragoste ca oricare alta, e nemuritoare! Pentru mine şi pentru tine ea nu se va schimba decât în ziua când Dumnezeu va înceta să mai fie. Da, trei ani de bucurie şi de suferințe, suferințe la care n-aş renunța pentru nimic în lume fiindcă-mi vin de la tine şi a suferi din cauza ta e o fericire”. Jocul în doi își urmează cursul: „Iată aproape trei ani de când știm că ne iubim; și totuși îmi pare că pe zi ce trece îl iubesc tot mai mult” - consemnează Ella. „De ce «îl iubesc»? - întreabă Carol. Spune: ne iubim, ar fi mai potrivit”.
„Asta îmi dă fiori...”
Disperarea s-a insinuat și ea în paginile jurnalului: „Unde o s-ajung, unde o s-ajung? Ce crudă a fost soarta cu mine!” Carol încearcă s-o liniștească în propoziții simple: „Nu e o prostie, copilă, e însăși rațiunea vieții!” Ella Filitti nu părea însă convinsă: „De ce am fost pedepsită așa? Măcar natura să mă fi înzestrat cu una din acele firi, rar întâlnite, care simt nevoia, dorința de a se sacrifica. Dar eu, spre marea mea rușine, nu încerc defel acest sentiment al sacrificiului. Vreau să trăiesc, să fiu fericită, să fiu a ta, numai a ta, să trăim împreună, iubindu-ne ca nebunii”. „O știi - se entuziasma la rândul lui adolescentul Carol -, e unica mea dorință pe lumea aceasta: dacă ai putea fi a mea; abia îndrăznesc să mă gândesc, asta îmi dă fiori, ar fi atât de frumos, prea frumos”. „Şi când te gândești că lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată” - îl provoca Ella. „De ce niciodată? Totdeauna trebuie să nădăjduim” - răspundea principele, insuficient pentru a o calma pe femeia îndrăgostită: „Ai de ce ajunge neurastenic și nebun. Neurastenică sunt deja, curând am să și înnebunesc! Poate atunci voi fi mai fericită, căci n-aș mai avea mintea care mă silește să văd atât de limpede situația asta dureroasă, fără ieșire! Zic ca Montaigne: «Ce știu eu?»”.
Soție versus amantă
Prilej pentru nărăvașul Carol să se dezlănțuie: „Păsărică dragă, de ce nu pot fi acolo, mereu lângă tine, să-ți umplu aceste ceasuri de tristețe, să te iau și să te strâng cu putere la pieptul meu, să șterg ușor lacrimile, îmbătându-mă, în același timp, de sărutări nebune. Uneori m-ai făcut să sufăr martiriul. Dar văd că am greșit. Dragostea ta, la fel ca a mea, e tot așa de năvalnică. Gândește-te, așadar, în aceste ceasuri triste, că sunt mereu lângă tine, că nimic nu-mi va despărți inima de dragostea mea scumpă”. Emoționant, nu? Într-o altă însemnare, datată marți, 23 iunie 1915, Ella cădea din nou în prăpastia deznădejdii: „M-am oprit aseară atât de brusc fiindcă m-au podidit lacrimile. Cât aş fi vrut să fiu o creatură fără simţire, pe care nimic n-o poate atinge. Sunt prea simțitoare, prea pun lucrurile la suflet! Mi se pare îngrozitor să ai perspectiva unui viitor ca al meu. Sufăr mult mai mult decât el”. Carol, interogativ (dar neconvingător): „Crezi?” Ella, inteligentă și realistă: „El e bărbat și prin aceasta mult mai deschis la minte. Își spune: «Ei, n-o să fie soția mea, dar va fi amanta mea, ceea ce înseamnă același lucru». „Nu-i același lucru, te înșeli!” - para, anemic, Carol. Verdictul Ellei cădea însă implacabil: „Sunt convinsă că așa gândește”.
Misterul caietului cu scoarţe negre
Jurnalul Ellei Filitti (adnotat de principele Carol) a fost pus la dispoziţia Editurii Corint, care l-a și publicat, de graficianul Tudor Jebeleanu. Caietul l-a luat din palatul Pelişor din Sinaia tatăl lui, scriitorul Eugen Jebeleanu, care credea că e vorba de notele Valentinei (Zizi) Lambrino, cu glose ale principelui Carol. Era un caiet cu scoarţe negre, nepaginat, peste care s-a lipit hârtie colorată cu o imagine caracteristică Art Nouveau. Jurnalul a fost scris alternativ, cu cerneală neagră şi creion, de Ella şi Carol. Au fost numărate 111 foi de jurnal scrise între luni 22 iunie 1915 şi vineri 22 decembrie 1916. Ultima adnotare a principelui Carol datează din 30 septembrie 1916.
Lămuriri suplimentare
„Pentru evidenţierea intervenţiilor principelui Carol am folosit culoarea albastru. În note am reluat şi pagini din jurnalul acestuia, din anii 1914–1916, privitoare la relaţia cu Ella Filitti. E textul păstrat la Arhivele Naționale, tradus, datat şi adnotat de noi. Această operaţie a fost necesară deoarece ediţia Marcel D. Ciucă/Narcis Dorin Ion (Carol al II-lea. Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, I, 1904–1939, Bucureşti, Silex, 1995) e susceptibilă de ameliorări. Mulţumim tuturor celor care ne-au ajutat să dăm la iveală aceste gingaşe mărturii”, a încheiat istoricul Georgeta Filitti.
69 de ani s-au împlinit pe 4 aprilie 2022 de la moartea regelui Carol al II-lea, la Estoril, Portugalia
Nimeni nu e fericit singur. Fiecare vrea o pereche”, Ella Filitti, prima dragoste a principelui Carol
Îl iubesc cu atâta patimă încât cu el pot îndura toate chinurile. Fără el viața nu e viață”, Ella Filitti
Păsărică dragă, de ce nu pot fi acolo, mereu lângă tine, să-ți umplu aceste ceasuri de tristețe?”, principele Carol
El e bărbat și prin aceasta mult mai deschis la minte. Își spune: «Ei, n-o să fie soția mea, dar va fi amanta mea, ceea ce înseamnă același lucru»”, Ella Filitti