Dinspre ce zări ne-am pomenit cu termenul „lalea” și cu floarea (roșie) propriu-zisă? Etnologul Gheorghiță Ciocioi are cuvântul: „La origine, este un cuvânt persan: «lāle» - «floare roșie, mac, anemonă (lalea Manisa)». A evoluat din termenul medio-persan «alālag» - «de culoare roșie, anemonă». Provenit din rădăcina persană «lāl» - «roșu». Sensul de astăzi al plantei numită «lalea» e datorat limbii turce, termenul intrând relativ târziu în românește, laleaua, așa cum o cunoaștem, nefiind văzută înainte de secolul al XVII-lea la otomani. Mai înainte de acest veac, pe Bosfor, «lāle» desemna bujorul, floarea de mac [Lugat-i Halimi, 1477]. Flori de culoare roșie”.
Amprenta lui Laleli Baba
Mai mult: „Laleaua va «boteza» chiar (printr-un «intermediar») un vestit cartier al Constantinopolului - Laleli («cu lalele»). Astăzi, aici se află Facultatea de Litere a marelui oraș. Laleli Baba - considerat unul din marii sfinți musulmani ai cetății creștine căzute sub turci - e cel care își va pune amprenta asupra locului. Acesta era un cizmar ce își avea atelierul vizavi de moscheea care îi poartă numele. Avea mereu o lalea la reverul halatului său, spatele acestuia fiind împodobit cu un model de lalele. Nu mergea deloc vinerea la moschee. Povestea lui, pe altă dată...”.
„Çelebi”, adică cel nobil, cel învățat
Că tot am poposit pe Bosfor, să lămurim (cu sprijinul etnologului Gheorghiță Ciocioi, se înțelege) și originile unui nume făcut celebru de un român-sadea: Celibidache. „Este adevărat, numele e cunoscut astăzi mai cu seamă prin celebrul dirijor și compozitor Sergiu Celibidache (1912-1996). De fapt, este vorba de un nume compus, ce a inclus titlul turcesc de «çelebi» (purtat mai întâi de fiii sultanului, iar mai apoi de marii negustori ai Constantinopolului, ori de persoane de seamă - cu bune maniere și politicoase) - cu înțelesul de nobil, om de vază, învățat -, și din numele persoanei - în cazul dat, Daki (în română, Dache), care provine din Iordaki/Iordache (la rându-i, din Iordan, nume primit de cei născuți de Bobotează). Așadar, Çelebi Daki (în turcă, Daki Çelebi)”. Fascinant!
Celebiu, cilibiu = vestit, galant, politicos
Și explicațiile nu-s sfârșite: „Este un nume cunoscut în Balcani mai ales printre greci și bulgari (Çelebi înlocuind uneori ca adresare popularul Efendi/«Domn»). În turca veche, «çalab» desemna o persoană din clasele superioare ale societății - stăpân, domn, preot. Termenul a fost împrumutat din cuvântul siriac ṣəlab sau ṣəlīb, unde se tălmăcește prin cruce - în sens metaforic ajungând să desemneze un învățat, ori un preot. Literatura religioasă nestoriană și maniheică din sec. al X-lea va fi cea care îl va introduce în limbile turcice din Asia Centrală”. Ultimele comentarii legate de „Celibidache”: „În română, «çelebi» e cunoscut sub formele celebiu, cilibiu = vestit, galant, politicos etc. Astăzi, un arhaism aproape uitat”.
Literă de lege
Alt cuvânt otoman, unul războinic: „agă”. „Este un termen ajuns în Țările Române din limbile turcice, desemnând un grad militar, sau civil, cu sensul de comandant, mai mare peste o anume instituție (prefectura poliției, de pildă, numită agie - condusă de un agă)”, a evidențiat Gheorghiță Ciocioi. Tot aici: „Ağa provine din limba turcă veche - «aka» = «frate mai mare». Cuvântul mongol aqa/aka are același înțeles. În perioada selgiucizilor, în afara sensului de «frate mai mare», capătă înțelesul de «mare conducător», «om demn de respect». Aga - «frate mai mare» - era cunoscut și în cumană [Codex Cumanicus, 1303]. Cele spuse de «nenea», așadar, erau literă de lege”.
Nicio distincție între consoanele „p” și „b”
Dar are vreo legătură cu termenul „pașă” - alt cuvânt provenit dinspre oligarhia militară otomană? „Cuvântul «pașă» - a revenit antropologul - are sensul de «general», iar mai târziu (și) «guvernator», ori un alt grad onorific, acordat unui demnitar otoman. Originea cuvântului este explicată diferit de filologii turci - din persana veche: pāti-xšāya (padișah = conducător). O prescurtare a acestui termen în turcă; - din turcă baș (= cap) sau beșe (băiat, fiu, prinț), înrudit cu persanul baççe. Turca veche nu făcea o distincție clară între consoanele «p» și «b»”.
Februarie, luna în care a lovit ciuma
Ce conotații poartă expresia Stretenie/Sretenie? Gheorghiță Ciocioi, prompt: „«Stretenia» este vechiul nume de calendar al praznicului «Întâmpinării Domnului». «Aducerea/prezentarea Domnului la Templu» («Υπαπαντή του Κυρίου», în greacă, semnificând, totodată, supunerea întru rânduială), ca nume de sărbătoare, a fost redat în vechea slavă prin «sretenie» (сърѣтениıе), termen care se tălmăcește prin „întâlnire» (din „sreșta») - pomenire a întâlnirii dintre dreptul Simeon și Pruncul Iisus”.
Domnul să ne ajute!
Apoi: „Întâmpinarea Domnului», inițial, în Bizanț, se prăznuia pe data de 14 februarie. Fără prea mult fast, ca o sărbătoare obișnuită, fiind trecută în rândul praznicelor împărătești abia în anul 542, în timpul împăratului Iustinian. Tot în acel an, s-a stabilit celebrarea ei pe 2 februarie - cerându-se grabnic ajutor Domnului pentru încetarea ciumei ce bântuia în acea vreme în Răsărit”.
Moștenirea Sfântului Trifon (cel cu nasul retezat)
Alt praznic de la începutul lunii februarie, alte amănunte oferite de etnologul Gheorghiță Ciocioi: „Patron al viilor, viticultorilor și cârciumarilor în folclorul sud-dunărean, sărbătorit pe 1 februarie, Sfântul Trifon este socotit, totodată, frate al Maicii Domnului. Tăind la început de februarie la vie, fiind puțin amețit, și-ar fi retezat nasul. De aici și numele de «Zarezan»”.
Amețit la tăiatul viei
„De la «amețeala» sa, pricinuită de rodul viei - nerecunoscută înaintea soției (vestită de Maica Domnului, ce trecuse pe lângă via harnicului ei frate cu puțină vreme înainte) -, ne-am fi procopsit în românește cu expresia «a lozi» (a aiuri, trăncăni). De la «vie» - «loza»/«loze» («лоза», «лозе») în bulgară”, a mai remarcat etnologul.
Rozători de la sud de Dunăre
„Deși, la prima vedere, pare un nume românesc, originea numelui Săceanu este turcă - a adăugat Gheorghiță Ciocioi. A cunoscut o largă răspândire în Balcani (Săceanov e cea mai cunoscută formă a acestui nume de familie, inițial - un supranume), iar în Valahia a fost adus de băjenarii sud-dunăreni (ultima «intrare» a purtătorilor acestui nume: 1812), românizându-se în deceniile următoare. În turcă, termenul «sîçan» se tălmăcește prin rozător, șoarece mai mare, șobolan”.
A visa cu ochii deschiși
Dar (a) acira știți ce semnifică? Gheorghiță Ciocioi, bineînțeles: „Înregistrat ca termen cu origine necunoscută în DEX, «a acira» are înțelesul de «a aștepta» (pe lângă cineva), «a avea nădejde» (că vei primi ceva, cele dorite/îndreptățite). La origine, este un cuvânt turcesc - açık, acira având, inițial, la noi, pronunția, acikra”.
Pe mâna lui Coresi
Printre ultimele mențiuni: „Dicționarele îl rețin, în 1876, în turca balcanică, dar și mai apoi, în bulgară, cu sensul de (a fi) deschis, vigilent, atent, açıkgöz având înțelesul de «cu ochii deschiși», a visa, a spera la ceva, a fi gata să vezi ce se întâmplă, a vedea aievea (cele ce ar urma)”. Încă un amănunt: „În scris, Coresi, în ciuda pronunțiilor regionale (acicra, acera etc.), îl folosește sub forma «acira» în traducerile sale”.
„La origine, «laleaua» este un cuvânt persan: «lāle» - «floare roșie, mac, anemonă». A evoluat din termenul medio-persan «alālag» - «de culoare roșie»” - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Sensul de astăzi al cuvântului lalea e datorat limbii turce, termenul intrând relativ târziu în vocabularul românesc” - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Celibidache este un nume compus, ce include titlul turcesc de «çelebi» (purtat mai întâi de fiii sultanului, iar mai apoi de marii negustori ai Constantinopolului, ori de persoane de seamă - cu bune maniere și politicoase) - cu înțelesul de nobil, om de vază, învățat” - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Întâmpinarea Domnului», inițial, în Bizanț, se prăznuia pe data de 14 februarie. Fără prea mult fast, ca o sărbătoare obișnuită, fiind trecută în rândul praznicelor împărătești abia în anul 542” - Gheorghiță Ciocioi, etnolog
„Patron al viilor, viticultorilor și cârciumarilor în folclorul sud-dunărean, sărbătorit pe 1 februarie, Sfântul Trifon este socotit, totodată, frate al Maicii Domnului” - Gheorghiță Ciocioi, etnolog