Situația familiei (tatăl englez, mama franceză) și cadrul mediteraneean al copilăriei au prefigurate evoluția scriitorului Jean-Marie-Gustave Le Clézio: după studii de litere, lucrează doi ani în Marea Britanie (la universitățile din Bristol și Londra), își face serviciul militar în Thailanda, și călătorește, fiind impresionat mai cu seamă de Mexic și de civilizația olmecilor, toltecilor, aztecilor. „Proza lui Le Clézio se plasează – după majoritatea analiștilor – în continuarea celor mai importante direcții imediat ulterioare celui de-al doilea război mondial în Franța: literatura absurdului și Noul Roman. Dar, deși primul roman, Le Procès-verbal (Procesul-verbal) (1963), a obținut Premiul Renaudot, valoarea de mesaj a scriituri sale profetice nu i-a adus o primire prea mult timp favorabilă printre Noii Critici: doar un pasionat de suprarealism ca Maurice Nadeau a continuat să-i admire «metafizica-ficțiune.», amintea cercetătoarea Magda Ciopraga în fuga unui portret prins în lucrarea monumentală Dicționarul scriitorilor francezi (Polirom, 2012).
Noul realism
Facem loc tușelor definitorii: „Popularitatea sa a fost explicată nu atât prin răspândirea ideilor și tehnicilor practicate de literatura de vârf a anilor ’50, rezervate în continuare cititorilor exersați, cât prin apelul scriitorului la ceea ce s-a numit «noul realism», caracterizat prin antiformalismul său: prioritate are astfel nu imanența textului, ci reprezentarea, și nu reprezentarea neantului care anihilează definitiv individualitatea, ci aceea a lumii în pragul căderii, energic explorată de o sensibilitate răscolită. De aceea, observația vertiginos variată între microcosmos și planetar se produce sub imperiul urgenței, cu sentimentul Apocalipsei iminente. Bilanțul istoric și panorama geografică se reunesc astfel într-o viziune, un «extaz material» care, prin simpla acuitate a senzației, se suprapune lumii normale. Fără a conta pe sentimentalismul tradițional, Le Clézio s-a singularizat – într-o epocă dominată de obiectivitate și de tehnicile scriiturii – prin elogierea vieții, fenomen simplu și, în același timp, infinit.”
Definiția limbajului
„Astfel - completa biografa Magda Ciopraga - poate fi interpretată și afirmația că «stilul e în mod evident un produs natural» (L’Extase matérielle [Extazul material], 1967), care nu trimite în primul rând la poetica romantică a spontaneității ori la aceea estetizantă, bazată pe construcția elaborată, ci la prezența subiectului-creator: «Limbajul nu înseamnă o expresie și nici măcar o alegere; înseamnă a fi tu însuți». Lirismul acesta extins până la marginile pământului și în adâncimea celulei tinde – simetric – să se izoleze și de tradiție, și de contemporani. Numai că, după cum elanul vital e mereu amenințat de singurătate și dispariție, originalitatea literară pălește în fața textelor celorlalți. Discreția lui Le Clézio în materie strict teoretică se poate explica prin conștiința închiderii formei: de la Biblie la Proust, Joyce, Gide, Sartre, Camus, Noii Romancieri și mulți alții, numeroase referințe conduc în ficțiunea lui, uneori la modul polemic, spre intertextul nenumit. Dincolo de teoria implicită a fatalității estetice, rămâne însă eul disperat de pierderea accesului la sine însuși, luptând pentru identitate, căutând rostul – în el și în lume: formei-mască și vidului din spatele ei, descoperite de toți tragicii moderni, Le Clézio le opune multiplicarea subiectului, deschiderea, comunicarea până la delir.”
Condiția prizonierului
În rotundul crochiului: „Romanele și nuvelele scriitorului focalizează prin excelență câte un personaj masculin, tânăr, prins într-o intrigă fragmentată, care comportă multe asemănări cu epicul lui Camus și al lui Beckett: lungi șederi în camere aproape goale, rătăciri în anonimatul orașului, staționări pe malul mării sau pe colina din apropiere asociază condiția acestui citadin cu cea a unui prizonier. Evenimentul propriu-zis, în fugă sau în nemișcare, e o lungă așteptare, o acțiune interioară, de fapt, constând într-o atentă identificare cu ceilalți: infraumanul - minerale și apă, curenți de aer și foc - nu e cunoscut dintr-odată și exclusiv în mase mari, ci începând de la nivelul banal al câinelui rătăcitor, al peștelui, mușchiului ori lichenilor. Câte o prezență feminină – obiect insistent de căutare – duce, ca și restul relațiilor, la despărțiri. Cronologic, detaliilor privind orele, zilele săptămânii sau vârsta personajului li se opune imprecizia istorică: e limpede doar că orașul e modern, cu televiziune și mari magazine; efectul de rătăcire în imediat astfel obținut se accentuează prin permutările în prezentarea ordinii evenimentelor, ca și prin neobișnuitele opriri provocate de coborârea spre regiunile primare ori de panoramele largi: temporalitatea aceasta materializează claustrarea – a celorlalți inconștienți și a protagonistului –, iar la acesta din urmă, tentativa atipică de a o înfrânge.”
Între „a avea” și „a fi”
Tot aci: „Așteptarea și căutarea sunt figurate deopotrivă prin variațiile vocale. Persoanei întâi a protagonistului sau a actorilor principali i se substituie narațiunea impersonală, fără însă ca între ele să existe diferență de registru vizionar; eul anonim al povestitorului nu intervine ironic decât la suprafață, la nivelul grav el insistând pe absența noimei existenței și pe mijlocul de a i se opune, prin multiplicarea produsă de identificare. Faptul că agresivului «a avea» din societatea modernă i se opune performanța lui «a fi» – individuală doar la început, căci e vorba de a fi în Celălalt – este marcat de alternanța limbajului practic (publicitar, radiofonic, jurnalistic etc.) și a celui literar (monologul interior, scrisoarea, narațiunea impersonală, discursurile incluse în ea și atribuite personajelor). Doar acesta din urmă, preponderent, e, în opacitatea lui, comunicativ: el înseamnă înstrăinare, dar și, prin chiar organizarea lui, încercare de transgresare a acestei înstrăinări. Și naratorul, și protagoniștii surprind pe lângă ruptură posibilitatea unității, așa cum, semantic, și «a poseda” ceva anume, și «a fi posedat” de acel ceva poate deveni a poseda lumea întreagă și a fi posedat de ea, dependența transformându-se în libertate responsabilă.”
Bizarerie, alienare, lumină
Despre operă: „În primul său roman, Le Procès-verbal (1963), personajul Adam Pollo este un ins izolat, care a dezertat din armată sau – nu se știe bine – dintr-un azil de alienați. Monologurile sale, singur sau în fața altora, lunga scrisoare către Michèle – o tânără care-l părăsește la sfârșit, după o legătură exclusiv erotică –, totul vorbește despre ruină și rătăcire. Comportarea, psihologia, limbajul explicit apar motivate superficial, când nu sunt de-a dreptul nemotivate: tăcut, el stă într-o casă neocupată sau merge prin orașul-labirint, la cumpărături pentru minima subzistență, dar și fără scop aparent, după un câine, la grădina zoologică ori într-un mare magazin. În condițiile acestea, acțiunilor insolite ale lui Adam le răspunde discursul său: protagonistul crede că a o fi violat pe Michèle și a-i scrie sunt gesturi analoage, iar la final, după intercalarea din ce în ce mai prelungită a «istorioarelor» din ziare și a reclamelor, a versurilor ușoare și a imnurilor religioase și după întreruperea scrisorii către Michèle, tot mai greu de urmărit (cu spații albe și rânduri tăiate în prezentarea tipografică a romanului), el ține un discurs pe un trotuar și ajunge într-o instituție psihiatrică. Dar, dincolo de ciudățenia aparențelor, se descifrează și semnificații luminoase.”
Stăpânul tuturor obiectelor
Oare? „Dacă, la început, șocul produs de personaj venea din devierea bruscă în discurs spre detaliul propriului corp ori spre lume (îngrijorarea față de un posibil război atomic, de pildă), ulterior, ca ultim descendent al omonimului său biblic, Adam ajunge stăpânul tuturor obiectelor, prezente și trecute, prin simpla lor reflectare; la urmă, avertismentul adresat semenilor privește riscurile uniformizării existențelor: «Suntem cu toții aidoma, cu toții frați, nu. Avem aceleași trupuri și aceleași minți. De-asta suntem frați» (n.r. - traducere de V. Grecu). Fraternitatea, circumscrisă între servituți și suveranități, e deci o conștiință mistică a condiției egale, nu doar a aparenței egale. Deschiderea morală a lui Adam, contrariată de contemporanii lui, corespunde celei a povestirii, care – deși oprită – va continua: «Ar fi într-adevăr ciudat dacă, într-una din zilele care urmează, nu va fi nimic de zis despre Adam sau despre vreun altul ca el» (n.r. - traducere de V. Grecu). Tema lumii materiale ca obiect de salvat și, prin contact cu el, subiect al salvării, revine în romanele ulterioare, împreună cu dicțiunea lirică: valoarea de apel adresat omenirii pierdute în atotputernicul consum e și aici asociată cu exprimarea profetică de aluzie biblică, proliferarea gadgeturilor moderne fiind negată de miraculoasa varietate a universului natural.”
Moartea văzută ca trecere
Alt roman emblematic - Le Déluge (Potopul) (1966): „Aici autorul desfășoară cele treisprezece zile din viața protagonistului între două blocuri de proză poetică, desemnate în tabla de materii prin primele cuvinte și susținute prin arhetipuri: cosmogeneza inițială – «la început au fost norii» – ajunge în final la moartea văzută ca trecere. Simultaneismul rezultat din colajele textuale, care condamnă vacuitatea formelor, lasă din nou drum liber sensului, presimțit în imagistica debordantă: «Clădirea modernă s-a fărâmițat, și iat-o că plutește în mijlocul azurului, asemănătoare cu un nor» (trad. V. Grecu). Constatarea că materia, această «Terra armata», aduce moartea omului atunci când el nu știe să și-o apropie, că limbajul e capcană, dar și revelator de rațiuni, revine în nuvelele lui Le Clézio. Cele din La Fièvre (Febra) (1965) pleacă de la evenimente anodine (un puseu de febră, o durere de dinți), iar cele din Printemps et autres saisons (Primăvară și alte anotimpuri) (1989), de la câteva iubiri din tinerețe: acestea din urmă par mai tradiționale, variațiile vocale și colajele derutând mult mai puțin, iar mesajul cu privire la cunoașterea și comunicarea dincolo de obstacole fiind mai clar: personajul apropiat, întotdeauna de rasă străină, rămâne o figură fixă, abstractă și palpabilă, ca spațiul geografic și limba din care provine, independente de timp. Identificarea continuă să fie aici formula-cheie, dar nu pentru o fericire paroxistică, de proporții cosmice, ci pentru una mai senină, mai umană, protagonistul regăsindu-se pe sine în trecut și în Celălalt.”
Opere și traduceri
Le Procès-verbal (1963); La Fièvre (1965); Le Déluge (1966); L’Extase matérielle (1967); Terra amata (1967); Le Livre des fuites (1969); La Guerre (1970); Haï (1971); Les Géants (1973); Voyage de l’autre côté (1975); Vers les icebergs (1978); Mondo et autres histoires (1978); Désert (1980); Le Rêve mexicain (1982); La Ronde et autres faits divers (1982); Le Chercheur d’or (1985); Journal du chercheur d’or (1986); Printemps et autres saisons (1989); Onitsha (1991); Étoile errante (1992); L’inconnu sur la terre (1992); Diego et Frida (1993); La Quarantaine (1995); Ailleurs (entretiens) (1995); La Fête chantée et autres essais de thème amérindien (1997); Gens de nuages (1997); Poisson d’or (1997); Hasard, Angolimala (1999); Cœur brûle et autres romances (2000); Révolutions (2003); L’Africain (2004); Ourania (2006); Raga. Approche du continent invisible (2006); Ballaciner (2007); Ritournelle de la faim (2008).
În limba română
Procesul-verbal (trad. și note Viorel Grecu), București, 1979; Potopul (trad. Viorel Grecu), Timișoara, 1982; Căutătorul de aur (trad. și prefață Șerban Velescu), București, 1989; Primăvara și alte anotimpuri (trad. Viorel Grecu), București, 1993; Steaua rătăcitoare (trad. și postfață Anca-Antoaneta Popescu), București, 1998; Diego și Frida (trad. Nicolae Constantinescu), Pitești, 2004; Africanul (trad. Nicolae Constantinescu), București, 2008; Raga: apropierea continentului invizibil (trad. Mădălin Roșioru), București, 2008; Cartea fugilor (trad. Rita Chirian), Iași, 2009; Peștișorul de aur (trad. Claudiu Komartin), București, 2009; Ritornela foamei (trad. Ileana Cantuniari), Iași, 2009; Urania (trad. Mădălin Roșioru), București, 2009.
2008 este anul în care Jean-Marie-Gustave Le Clézio a primit Premiul Nobel pentru Literatură.
86 de ani se vor fi împlinit în 13 aprilie 2026 de la nașterea scriitorului Jean-Marie-Gustave Le Clézio.
„Limbajul nu înseamnă o «expresie» și nici măcar o alegere; înseamnă a fi tu însuți.”, Jean-Marie-Gustave Le Clézio
„Proza lui Le Clézio se plasează – după majoritatea analiștilor – în continuarea celor mai importante direcții imediat ulterioare celui de-al doilea război mondial în Franța: literatura absurdului și Noul Roman.”, Magda Ciopraga, cercetătoare
„Deși primul roman, Le Procès-verbal (Procesul-verbal) (1963), a obținut Premiul Renaudot, valoarea de mesaj a scriiturii sale profetice nu i-a adus o primire prea mult timp favorabilă printre Noii Critici.”, Magda Ciopraga, biografă