Pregătirile pentru centenarul Marii Uniri sunt încă învăluite în mister. Administrația Prezidențială ar fi instituția care să conducă planul de manifestări, deși modul catastrofal în care a înțeles să organizeze defilarea de 1 Decembrie 2016 a descalificat-o moral pe termen lung. Marcarea unui secol de la intrarea României în Marele Război a fost aproape ratată, doar Armata având acțiuni mai consistente. Lucrări fundamentale istorice nu au apărut, dezbateri ale diplomaților și politicienilor care puteau evoca acțiunea de alăturare la Antantă au trecut neobservate. Guvernul tehnocraților pârâți de la Bruxelles a propus în anul lor trist de mandat reducerea numărului de ore de istorie. Gest semnificativ pentru a nu avea așteptări de la echipa Cioloș, cu rădăcini puternic sorosiste.
Pentru a nu rata și Centenarul cred că presiunea pentru a dinamiza Anul Marii Uniri se impune a veni din partea societății civile. La Guvern funcționează un departament Centenar, dar nu sunt semne că o mare personalitate, cu viziune a reprezentării uriașei realizări care a fost România Mare, are cuvânt decisiv în Executiv. Bugetul dedicat ar fi, după unele surse, minuscul. Speranțele că vom ,,bifa” onorabil anul 2018 vin de la Armată, Biserica Ortodoxă și Academia Română. Prea puțin, deși ele s-au aflat și acum o sută de ani în fruntea marilor acte ale națiunii.
O lucrare densă în informații despre anii de cumpănă care au precedat formarea României Mari este datorată contelui de Saint-Aulaire - ,,Însemnările unui diplomat de altădată” (Editura Humanitas). Ambasador al Franței în România, diplomatul a fost direct implicat în evenimentele din 1916-1920 și a lăsat o moștenire excepțională de fapte și analize care pot acum să stea la baza înțelegerii mai exacte a uriașelor sacrificii pe care s-a construit 1 Decembrie 1918. Sub presiunea trupelor Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei, în 1917 teritoriul pe care se exercita autoritatea românească se restrânsese la o parte a Moldovei. Un milion de soldați ruși aflați în degringolada revoluției aveau mai mult rol de ocupanți decât de aliați; armata română și populația refugiată erau secerate de o cruntă epidemie de tifos, la care se adăugau foamea și frigul năprasnic al acelei ierni. Potrivit autorului, un milion de vieți au fost secerate atunci. Jertfa și acțiunea politico-militară au salvat Țara din dezastrul pe care îl anunțau inamicii. Miracolul România Mare nu a picat ca o voie a sorții, ci s-a născut din jarul suferințelor concentrate în România Mică. O lecție de istorie care se impune onorată și scoasă de sub meschinăriile prezentului.