„Bunica spune că m-am născut mort. Adică a trebuit să mă hrănească mult timp cu oxigen, până să-mi revin în sfârşit, adeverind proverbul: «Iarba rea nu piere», se confesa îndrăgostitul Leonid într-o scrisorică ajunsă în mâinile Luciei (Salam), femeia iubită și prima soție a capriciosului poet. Mesajul scris, răvașul avea să fie de altfel ocheanul întors spre omul Leonid. Dinspre lentilele lui limpezi s-au desprins spovedanii tulburătoare din copilăria unui băiețel crescut în casa bunicilor, fără tată, cu o identitate tremurată, schimbătoare, în funcție de cumpenele vremurilor. Fiu al unui evreu, Naum Mordcovici, și al unei rusoaice, Nadejda Dimov, viitorul poet va crește în ritmul legănat al lecțiilor bunicului Teodor Dimov, al lecturilor din clasicii ruși și al unei corespondențe bizare, pe care mama îl obliga s-o întrețină cu un părinte pe care nu-l văzuse niciodată. Plicurile pline cu literele rotunde ale copilului erau expediate în Franța - de aici convingerea că tatăl lui ar fi francez -, iar din formula de politețe de la începutul scrisorii se putea ghici stângăcia unui dor imposibil de stins: „Dragă tată”, mâzgălea conștiincios băiatul… La capătul acestor dureroase dezveliri de sentimente, aproape întotdeauna în căsuța modestă a familiei Dimov soseau câțiva bănuți, atât de utili supraviețuirii. Jocul de-a „Tata e un francez invizibil” a fost spulberat de bunica Mitrodora pe când micuțul Leonid avea 9 ani: „E jidov și de-asta nu puteți fi împreună”. Nu erau niște timpuri normale, așa cum nici relația Nadejdei cu Naum n-a fost una tocmai firească. Rămasă însărcinată, frumoasa rusoaică a fugit de acasă, s-a ascuns la Tulcea, de unde s-a întors măritată, cu copil, dar fără soț.
Rana din care au crescut poeme
Tot în scrisori, refugiul de-o viață al poetului, găsim o urmare a acestui amor amar: „În noaptea în care mama s-a întors la părinți, bunica a albit”. Timpul a șters însă țâfna bătrânilor, iar Nadejda a fost acceptată la sânul casei. Cu tot cu plod, pe care l-au înfiat bunicii, pentru a-l feri de răutatea gândurilor omenești. Abia ce se legiferase (în ianuarie 1938, în timpul guvernării Goga-Cuza) decretul potrivit căruia evreii deveneau cetățeni de categoria a II-a. Ce formulare! Dar cum istoria e mai întâi trăită, abia apoi consemnată și comentată, Nadejda, pentru a se îndepărta cu tot cu fiu de „jidovul” hăituit, i-a intentat fostului soț o acțiune judecătorească la finalul căreia Leonid a căpătat numele bunicului și supranumele de bastard. „Datorită unui avocat celebru pe atunci - avea să rememoreze mai târziu Leonid Dimov -, am putut câştiga procesul şi primi sentinţa prin care se adeverea că eu nu sunt copilul jidovului, ci al nimănui: «din flori», cum se mai spune”. Eticheta avea să i se prindă de frunte ca un blestem, după o încăierare în curtea școlii, pe când era deja elev la Liceul „Sfântul Sava” din București: „Jidovule!”, i-au strigat partenerii de joacă. „Jidovule!” Și-atunci, o rană adâncă i s-a deschis băiețelului Leonid în piept, un pic mai jos de inimă. Pe acolo, pe lângă coastele slabe de copil, s-au înaripat apoi poemele care i-au adus și murirea, și nemurirea.
„Căpitanul-zeu”
Reacția adolescentului Leonid la fața urâtă a lumii a fost pe măsură, adică duios-războinică: s-a înscris în Legiune, în frățiile lui Corneliu Zelea Codreanu. „Şi nu o dată - îi dezvăluia el adoratei Lucia - «Căpitanul», care, în mintea mea de copil, luase proporţii de zeu, m-a mângâiat cu duioşie pe frunte. Frumoase vremi acelea, Lucia, şi de care mi-aduc cu drag aminte: vremile închegării singurului moment de mistică românească, sfărâmat astăzi de vânturi potrivnice”. „Totuşi - aprecia criticul literar Paul Cernat -, relaţia dintre Leonid Dimov şi mişcarea legionară se va dovedi una superficială, pornită dintr-un soi de teribilism adolescentin. Superficialitatea este dovedită odată cu simpatiile pe care le va avea pentru comunism la instaurare. Acesta va intra chiar în PCR, din care va demisiona însă rapid, pe la începutul anilor ’50, pentru ca mai apoi, chiar şi aşa, să fie exclus oficial din partid”. Întortocheate căi a mai apucat și Dimov! „În această perioadă de simpatie pentru comunism - observa profesorul Paul Cernat -, scrie o serie de articole în revista «Studentul român» în care, de pe poziţii comuniste, abordează diverse subiecte. Fragmente din aceste articole vor servi drept probe în favoarea sa în dosarul penal din 1957”. Iată și o parte bună a aventurii comuniste, de-ar fi fost asta totul! Într-o prelungită criză de identitate, Leonid Dimov se lăsase sedus inclusiv de troțkism (dosarul chestiunii a fost examinat psihobiografic de Corin Braga, pornind de la formidabilele scrisori dimoviene către Lucia, prima sa soție - sublinia Paul Cernat). Noroc cu poezia, care l-a vindecat și de legionarism, și de troțkism, și de comunism.
„Dă-ne, Doamne, pâine!”
Începuturile lirice, timide, l-au prins pe Dimov la liceu, unde l-a avut ca profesor-maestru pe Șerban Cioculescu. A debutat ca poet în revista liceului (tot Cioculescu îl va debuta, „oficial”, în 1965, în „Viața românească”), apoi a urmat, fără a le finaliza, cursurile mai multor facultăți (Drept, Teologie, Matematică, Biologie, Litere și Filosofie), ducând o vreme o existență la limită, boemă și aventuroasă. La maturitate, Leonid se limpezise: „Biolog mi-ar fi plăcut să fiu, dar unul care să umble pe la izvoarele Amazonului”. Tardiv. „Cu prima sa soție, Lucia - mai consemna Cernat -, a avut o fiică (Tatiana), iar cu a doua, Ana-Marina, a crescut o fiică adoptivă, Ileana, concepută de Ana-Marina cu graficianul Teodor Pîcă (coleg de boemă, alături de Florin Pucă sau Tudor George). Comunist din 1944, dar exclus în 1951 din motive erotice, Dimov a fost arestat pentru scurtă vreme în 1957 pentru culpa urinării bahice pe statuia lui Stalin”. Povestea, până la urmă una cu bețivi răsfățați, a făcut deliciul protipendadei literare. Într-o seară, una ca multe altele, după ce și-a luat salariul (presta la revista „Arta Plastică”), s-a îmbătat alături de doi prieteni, fraţii Berbecaru. În Parcul Herăstrău - numit pe atunci Parcul Stalin - au fredonat cântece legionare şi-au urinat pe statuia „Tătucului”. Procesul-verbal al interogatoriului a consemnat că Dimov a cântat în gura mare „Garda, Căpitanul” şi a strigat „Trăiască Legiunea, Căpitanul Codreanu şi Garda de Fier”. Scena descrisă de anchetatorii care i-au luat la bani mărunți ar fi fost mai degrabă comică: „Făcând plecăciuni în fața statuii lui Stalin, pe care urinaseră, silabiseau, beți, și Dimov, și frații Berbecaru, «Dă-ne, Doamne, pâine»!”. Și comuniștii le-au dat două luni de detenție la „Jilava”, în ciuda protestelor poetului mahmur, care nu și-a recunoscut niciodată oficial vina. Dimov a fost achitat la începutul lunii decembrie 1957.
Cofetăria de lux a poetului barochist
În deceniul șase al secolului al XX-lea Leonid Dimov a încercat fără succes să debuteze cu un ciclu de poeme „istorice” („Litanii pentru Horia”), atipice pentru scrisul său, dar, în ciuda tematicii eroico-istorice, neoportuniste (vor apărea abia în 1975) - opina istoricul literar Paul Cernat. În continuare: „La finele anilor ’50 Dimov inițiază în underground, alături de Dumitru Țepeneag, «onirismul estetic» (neoavangardă post-suprarealistă, în acord cu structura viselor). Grupului oniric, perceput ca o contracultură, i se vor alătura Vintilă Ivănceanu, Florin Gabrea, Iulian Neacșu, Emil Brumaru, Sorin Titel, Virgil Tănase ș.a., principalul protector fiindu-le oficialul rebel Miron Radu Paraschivescu”. După disidența și exilarea lui Țepeneag, Dimov îi va replica: „Nu poți să cureți un closet fără să te murdărești”. Primul volum dimovian - mai preciza Cernat - datează de la începutul destinderii regimului („Versuri”, 1966), și impune un poet matur, fără vârstă și, aparent, fără evoluție. De la „7 poeme” și „Pe malul Styxului” (1968), trecând prin „Eleusis” și „Semne cerești” (1970), „La capăt” (1974), „Dialectica vârstelor” (1977), „Tinerețe fără bătrânețe” (1978), „Spectacol” (1979), „Texte” (1980) și „Veșnica reîntoarcere” (1982), Dimov nu se schimbă prea mult, deși experimentează în diferite game. În completare: „Venit, cum s-a spus, pe calea «balcanismului modern» autohton, care-i reunește pe rivalii Arghezi și Ion Barbu, trecut însă și prin ultimul Macedonski sau pitorescul George Magheru, «barochistul» (cum a fost numit) e, ca și aceștia, un cavaler al poeziei cu rimă, carnavalesc, fast și straniu. Cu aspectul lor de cartoons caleidoscopice, basmele sale ample sau poemele concise, uneori cu formă fixă (rondel, sonet), sunt un spectacol feeric și un teatru de umbre, în care universul obiectelor umile se deschide spre megaviziuni jucăușe, dar în fond melancolice sau tragice. Savuroase, altminteri, ca o cofetărie de lux”.
Un maestru cu barbă de mag
Baladele „medievale” (dimoviene) cu recuzită modernă, cotidiană și domestică, sunt un fel de antiheroic fantasy copilăroase - mai evidenția profesorul Paul Cernat. Multe întorc pe dos, ambiguu-ironic, metafizica și alchimia tradițională în poeme narative-fluviu precum „Baia”, „Vis cu bufon”, „O dimineață în curte”, „Istoria lui Claus și a giganticei spălătorese”, „Vârcolacul și Clotilda” etc. (artele poetice „Poemul esențelor” sau „Antimetafizică” intrând într-o categorie specială). O concluzie? „Cartea de vizită a lui Leonid Dimov rămâne, probabil, «Carte de vise» (1969), în care onirismul manifest oferă, din plin, delicii neliniștitoare. Împreună cu afinul Mircea Ivănescu - un alt mare poet al epocii - a editat în 1973 un volum fermecător («Amintiri», ilustrat de Florin Pucă). Omul însuși, cu barba lui de mag, era un personaj. A fost și un eseist subtil și cultivat, bun traducător din, între altele, critica școlii geneveze și din literatura rusă. A avut parte, mai ales în ultimele două decenii, de o exegeză tot mai bogată și elogioasă. Un maestru”.
96 de ani s-au împlinit pe 11 ianuarie 2022 de la nașterea poetului oniric Leonid Dimov (11 ianuarie 1926 - 5 decembrie 1987)