Fiu al unui cuplu - învățătorul Vasile Rebreanu și Ludovica (născută Diuganu) - care a zămislit nu mai puțin de paisprezece copii (mulți morți la naștere sau înainte să împlinească doi ani), Liviu Rebreanu a năzuit în adolescență la profesia de medic. Cu atâta moarte în jur, tânărul, fire sensibilă și introvertită, nu-și dorea probabil decât să aline suferințele mamei și ale surorilor mai mici. Situația financiară precară a familiei n-a putut susține această dorință a celui de-al cincilea născut în pepiniera Rebrenilor, studiile de medicină fiind extrem de costisitoare în epocă. „Dacă am vreun regret, ăsta este, că nu am urmat Medicina. Cred că aș fi fost un bun medic. Asta e, nu s-a putut”, avea să-și amintească romancierul ani buni mai târziu. Nu s-a putut nici să urmeze o carieră muzicală - se închipuia cântând la armonică -, nici să călătorească în jurul lumii (alt vis năruit).
Poet (afon) amorezat
Băiatul cu părul alb ca sideful a pășit, vrând-nevrând, pe calea armelor, una ce-i putea asigura un venit bun, o poziție respectată și o educație exemplară. După absolvirea claselor de gimnaziu la Maieru - paradisul copilăriei -, Rebreanu a urmat două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, completate ulterior cu studii la Gimnaziul Evanghelic din Bistrița, unde s-a și îndrăgostit pentru prima oară în viață. Într-un interviu acordat de romancier la maturitate au fost dezvăluite amintiri duioase: „Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie”. Dezarmant de sincer, poetul Rebreanu. În cadrul aceluiași dialog, scriitorul a mai mărturisit un episod vag erotic: „Literatură nepublicată au fost și sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam ca elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream, de astă dată pentru actriţă, a fost un stimulent”.
La Academia Militară din Budapesta
Începutul secolului al XX-lea l-a prins pe Liviu Rebreanu la Sopron, în Austro-Ungaria, unde a urmat cursurile Școlii Reale Superioare de Honvezi, pentru ca între 1903 și 1906 să-și dea măsura talentului la Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta. Primul an l-a încheiat cu calificativul „eminent”, profesorii schițându-i un portret măgulitor: „Are inteligenţă bună şi temeinică, e înţelept şi cu frumoasă capacitate de exprimare”. Apoi, și-a dat în petic. Prima năzbâtie a fost publicarea unei nuvele în presa maghiară (sub numele Oliver Rebrean) fără să solicite, așa cum impunea regulamentul militar, acordul superiorilor. A fost consemnat treizeci de zile în cazarmă, timp pe care l-a folosit pentru a-și îmbunătăți cunoștințele de limbi străine, dar și traducând sau antrenându-se. Academia avea s-o încheie ca șef de promoție, determinându-l pe Emil, fratele mai mic, să-i calce pe urme.
A ușurat din banii de popotă
Studentul Rebreanu n-a dus însă o existență tihnită la Budapesta. Nici pomeneală! Orașul efervescent de pe Dunăre îl atrăgea pe fiul popii din Maieru ca un magnet. Aici a învățat jocul de cărți, s-a deprins să bea vin și să guste din dulceața amorurilor de-o clipă. Metehnele odată apropiate aveau să-l piardă pe Rebreanu de pe drumul carierei militare. În toamna anului 1906, viitorul romancier era repartizat, ca sublocotenent în armata austro-ungară (regimentul al doilea de honvezi regali), în garnizoana de la Gyula, unde ofițerii superiori n-au ezitat să-l laude în rapoarte, dar și să-l urechească oficial: „E bun la gimnastică, se distinge la dueluri cu sabia, călărește bine. Dar caracterul său nu este stabil, ci mai degrabă ușuratic. Prin urmare, deocamdată nu este speranță să ajungă un bun ofițer”. Câtă dreptate aveau superiorii lui Rebreanu! În următorul an, Liviu avea să fie implicat într-o afacere deloc onorabilă, potrivit fișei personale păstrate la Gyula: „Ca maistru-bucătar al popotei a administrat uşuratic banii încredinţaţi lui şi nu i-a putut deconta. Suspendat din serviciu de la 13 octombrie până la sfârşitul anului”.
Cărți și pușcărie
Ce se întâmplase de fapt? Se spune că sublocotenentul Liviu Rebreanu ar fi folosit banii pentru a-și acoperi datoriile la masa de joc. Adrian David, muzeograf la Casa Memorială „Liviu și Fanny Rebreanu” din București, semnala într-un interviu pentru platforma culturală „Matricea Românească”: „În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1.000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare, «banii de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armată, a făcut un pic de arest”. Ofițerul-cartofor n-a mai așteptat însă expirarea sancțiunii dictate de superiorii garnizoanei de la Gyula, ci a trecut munții în regatul României, venind pe ascuns la București. Imperialilor le-a trimis o scrisoare în care-și anunța demisia din armată. Și cu asta basta! Doar că socoteala lui Oliver Rebrean, cum era consemnat în documentele maghiare, nu s-a potrivit deloc cu cele ale autorităților, fie ele românești sau austro-ungare. Cum țara noastră era atunci aliata Imperiului și avea tratat de extrădare în vigoare, Rebreanu avea să fie reținut pe Dâmbovița și încarcerat la Văcărești, apoi, la cererea expresă a ungurilor, expulzat înapoi la Gyula, unde a executat șase luni de pușcărie.
Trai pe vătrai la Gyula
Detenția n-a fost grea, dacă e să luăm în considerare dezvăluirile din jurnalul ținut de condamnat: „Toată ziua o petrec într-o celulă care e curată şi spaţioasă, dar care totuşi e o celulă. Mi-e frică însă că o să mor de foame. Oricât de caraghios ar părea aceasta, dar aşa este. Hrana ce se dă aici e incomparabil mai bună ca la Văcăreşti, dar e puţină. Eu am câteva hatâruri speciale, să citesc orice vreau, în afară de ziare. Dimineața până la 12 lucrez la bucăţi originale, după amiezile traduc”. Trai pe vătrai! De altfel, în prizonieratul de la Gyula, Rebreanu a conceput nuvela „Golanii”. După ispășirea pedepsei, Liviu Rebreanu s-a întors în București. Izbucnirea Primului Război Mondial l-a determinat pe fostul ofițer al armatei austro-ungare să-și ofere serviciile, ca voluntar, regatului românesc. Autoritățile i-au respins însă brava acțiune, considerându-l suspect.
Singur în casă cu „Ion”
Așa că Rebreanu n-a mai părăsit Bucureștiul nici măcar după ce capitala a fost ocupată de nemți. S-a încuiat în casă și a început să scrie la romanul „Ion”, opera care avea să-l confirme ca romancier. Apropierea finalului conflagrației mondiale n-avea să-i aducă însă liniștea. Are cuvântul muzeograful Adrian David: „Pe la începutul lui 1918, A. de Herz, un dramaturg nemulțumit de vreo două-trei cronici teatrale defavorabile făcute de Liviu Rebreanu, l-a pârât nemților și cum atunci orice bărbat capabil să poarte o armă în mână, în vreme de război, era mobilizat, Rebreanu a fost reținut”. Cu alte cuvinte, respins de români, Rebreanu risca să fie trimis pe front tocmai contra lor, de către germani!
În pivnițele Muzeului Kalinde
Cum așa? Din nou Adrian David: „Liviu Rebreanu rămăsese în București sub ocupația nemților, dar nu se prezentase la mobilizare, la înrolare. Mai mult decât atât, a fost prins în spatele frontului. Ca fost ofițer, era o sursă inestimabilă de informații. A fost arestat în urma denunțului respectiv și risca și el, ca și fratele lui, Emil, să fie executat. A reușit însă să evadeze de sub escortă și să se ascundă inițial la Mihail Sorbul, care era cumnatul lui, soțul surorii lui Fanny”. Apoi? „După aceea a fost ascuns de Jean Steriadi în pivnițele Muzeului Kalinderu, unde Steriadi era director. Nemții făceau razii, percheziții la toți cunoscuții, și risca și Steriadi, dacă ar fi fost prins, să fie executat”. Rebreanu a scăpat ca printre urechile acului, fugind la Iași, unde se aflau, în exil, guvernul, regele, regina și toți românii care reușiseră să-și păstreze cumpătul și demnitatea. Tot pictorul Jean Steriadi a fost cel care a salvat manuscrisul romanului „Ion” din mâna nemților, care confiscaseră din locuința lui Rebreanu toate scrierile de mână.
139 de ani se vor împlini în 27 noiembrie 2024 de la nașterea lui Liviu Rebreanu.
„Ca maistru-bucătar al popotei a administrat uşuratic banii încredinţaţi lui şi nu i-a putut deconta. Suspendat din serviciu de la 13 octombrie până la sfârşitul anului” - fișa lui Liviu Rebreanu din garnizoana de la Gyula, Ungaria
„În urma unui incident care a constat în pierderea unei sume de vreo 1.000 de coroane la o partidă de poker, bani din gestiunea unității militare, «banii de popotă», Rebreanu a fost dat afară din Armată”, Adrian David, muzeograf
„Toată ziua o petrec într-o celulă care e curată şi spaţioasă, dar care totuşi e celulă. Mi-e frică însă că o să mor de foame”, Liviu Rebreanu, în timpul arestului de la Gyula
Liviu Rebreanu a ocupat funcțiile de director al Teatrului Naţional din București și vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radioului (1933-1936).