Liviu este primul născut din cei paisprezece copii, dintre care numai opt trec de vârsta copilăriei, ai Ludovicăi (născută Diugan) şi ai lui Vasile Rebreanu, învăţător. Urmează Şcoala primară la Maieru (1891 - 1895), considerat paradisul copilăriei sale. Gimnaziul grăniceresc din Năsăud în 1895 - 1896 va aduce prima schimbare de mediu, în regim urban modest, păstrat şi pe timpul Şcolii civile de băieţi din Bistriţa, în 1897 - 1900, urmată în limba maghiară. „Alegerea grea abia acum vine, după absolvirea şcolilor din Năsăud şi Bistriţa”, remarca criticul literar Ion Simuț într-un crochiu dedicat lui Liviu Rebreanu. De ce o alegere grea? Distinsul filolog Ion Simuț: „Mama îl voia preot. Opţiunea o face tatăl, propunând cariera armelor, ca fiind mai lesnicioasă material decât posibilitatea de a-şi face fiul avocat, preot, învăţător sau medic, aceasta din urmă fiind adevărata dorinţă a adolescentului”.
Aplecări extravagante la Budapesta
Zis și făcut! „Liviu Rebreanu urmează, între anii 1900 şi 1903, Şcoala Superioară de Honvezi din Sopron, apoi Academia Militară «Ludoviceum» din Budapesta, în intervalul 1903 - 1906, cu numele maghiarizat Rebreán Olivér. Destinul părea pecetluit, dar protagonistul nu i se poate conforma”. Adică? „La prima din cele două şcoli militare are rezultate foarte bune, e elev eminent, dar cu unele abateri de la disciplină. Are aplecări extravagante (îşi face în secret şi pe datorie un costum), probabil din necesitatea firească de a arăta bine la întrunirile civile din oraş. Începe să scrie şi să publice (conform propriilor mărturisiri) în ultimul an de studii la Sopron şi e sigur că din aceste preocupări i se trag inconformismele şi necazurile. Ca student, trei ani la Budapesta, învaţă bine, e considerat inteligent, plăcut şi influent asupra colegilor, dar termină Academia aproape în silă, mai mult dintr-un pariu cu sine însuşi, din necesitatea de a-şi face un rost, gândindu-se că va scăpa de privaţiuni şi îşi va dobândi independenţa”.
Caracter labil, instabil, uşuratic
„Cariera sa de ofiţer - urma Ion Simuț - va dura mai puţin de un an şi jumătate. Este repartizat la Regimentul regal maghiar de infanterie din Gyula, începând cu 18 august 1906, iar din 5 februarie 1908 îşi încetează aici activitatea în urma demisiei. În fişa sa de serviciu, în 1906, este apreciat ca bun ofiţer. După cum se mai notează în aceeaşi fişă, vorbea bine şi scria fluent sau perfect ungureşte, nemţeşte, româneşte şi franţuzeşte. În 1907, lucrurile se schimbă; prezenţa profesională a ofiţerului nu mai inspiră aceeaşi încredere: în noua fişă se spune ceva deosebit despre însuşirile de caracter, capacitatea intelectuală, competenţă şi iscusinţă, anume că «are un caracter labil, instabil, uşuratic şi de aceea nu sunt, deocamdată, speranţe să devină un bun ofiţer de trupă». Problema financiară (încurcătura cu banii popotei) a fost numai prilejul, şi nu cauza demisiei locotenentului la 12 februarie 1908. În fişa de comportament în serviciu se face următoarea observaţie: «Ca responsabil al bucătăriei de la popota ofiţerilor a mânuit neglijent sumele încredinţate, nereuşind să dea socoteală de întrebuinţarea lor»”.
Taina ofițerului maghiar de infanterie
În Mărturisirile din 1932, Liviu Rebreanu aprecia că una din raţiunile pentru care a ales armata, în locul preoţiei sau medicinei, consta în faptul că „i s-a părut atunci mai compatibilă cu pasiunea scrisului”. „Speranţa îi va fi nu numai clătinată, dar chiar zdruncinată de împrejurările concrete, de severităţile şi servituţile şcolii militare. Tânărul încartiruit în perimetrul anonimatului şi uniformităţii ascultătoare avea vocaţie de scriitor, nu de ofiţer supus şi conformist. Firea lui independentă, doritoare de afirmare, trebuia să rupă zăgazurile mediocrităţii şi impedimentele regulamentelor. Conflictul era inevitabil. Tânărul tăinuia o altă ipostază, avea la activ şi o altă experienţă decât aceea de ofiţer maghiar, de astă-dată o experienţă strict particulară: aceea de scriitor maghiar”, evidenția profesorul Ion Simuț.
Nemțește și ungurește
Pe fir: „Despre începuturile sale literare Liviu Rebreanu are versiuni diferite, amintiri variabile, imposibil de verificat, ipoteze nebuloase, neconfirmate, despre aventura incipientă a scrisului condiţionat de biografia adolescentului. În răspunsul Cum am debutat în literatură, formulat în 1927 la solicitarea unei anchete din «Rampa», afirmă că ar fi început cu versuri, la 13 ani, şi ar fi continuat, pe timpul Academiei militare budapestane, cu piese de teatru, cu schiţe şi nuvele: «Operele dramatice le cream în nemţeşte, iar proza cu contese şi prinţi în ungureşte». Alte detalii din alte locuri (interviuri, confesiuni) oferă versiuni şi mai fanteziste, evident patetice: pierzând cu totul simţul măsurii, prozatorul matur declară o dată că ar fi scris cincizeci de piese, altă dată că ar fi scris o sută de piese de teatru «nepublicate şi manuscrisele lor pierdute». Sensul acestor exagerări suspecte poate fi numai acela de a releva marea pasiune pentru teatru. Nebulozitatea începuturilor este întreţinută de autorul însuşi; impreciziile şi contrazicerile numeroase ne alimentează îndoielile şi neîncrederea în autenticitatea răspunsurilor: ba e vorba de o piesă de teatru, ba de articole, ba de proză - încât înclinăm să credem că acele apariţii revuistice budapestane, date ca sigure de scriitorul ajuns la maturitate, nici nu au existat”.
Scara măgarilor
Și totuși: „În mod cert însă, au existat ambiţiile scriitorului. Într-un proiectat volum Spovedanii, rămas în stadiul schiţelor de sumar, era prevăzut un capitol special despre începuturile maghiare, astfel: «cei dintâi paşi» i-ar fi constituit nuvela Ex-învăţătorul, un libret de operetă, drama Alcohol şi volumul Scara. Singurul documentabil, volumul Scara, pomenit în schiţa de Spovedanii, este de fapt, mai exact spus, Scara măgarilor, în maghiară Szamárlétra, păstrat în manuscris (şi publicat postum în Opere, vol. 1, 1968, ediţia Niculae Gheran); cuprinde povestiri pe tema vieţii cazone. Datorită interdicţiilor de semnătură, în conformitate cu disciplina militară, există pe filele păstrate notaţia unor pseudonime de uz în vederea publicării: Remy sau Olly Olivér. Descoperise că nu putea fi, în acelaşi timp, şi ofiţer, şi scriitor, cu aceeaşi identitate. Conflictul cu lumea cazonă a ofiţerului care scrie se acutizează treptat în cei trei ani de Academie militară budapestană, dar mai ales după defecţiunea financiară de la Gyula. E obligat să se întoarcă acasă, definitiv, dar asta însemna că trebuia să fie scriitor român”. Suficient, nu?
O soluție radicală
Întregul proces de conştiinţă este evocat de Rebreanu în 1928, într-un interviu luat de Tudor Muşatescu: „Se apropia timpul când trebuia să mă gândesc la o problemă gravă: să rămân român sau să mă fac ungur? N-am stat mult pe gânduri. Cariera armelor nu-mi convenea. Am lichidat-o şi mi-am pus atunci o nouă problemă: a scrisului”. „De fapt - observa Ion Simuț -, problema nouă nu era aceea a scrisului, a proiectului de scriitor, ci aceea a scrisului în limba română. Fostul ofiţer se întoarce acasă şi, în aşteptarea unei soluţii, în 1908 şi 1909, este ajutor de notar în satele vecine, Măgura Ilvei şi Nimigea sau funcţionar la primăria din Vărarea. Tânărul părăsea o lume în care îşi construise premisele afirmării, pentru a se adapta la alta, unde trebuia să ia totul de la capăt. E cea mai dificilă perioadă de tranziţie în evoluţia lui Rebreanu. Scriitorul simţea foarte bine că trebuie să adopte o soluţie radicală (plecarea la Bucureşti), pe care o va şi pune în practică din 1909. Numai astfel se putea elibera deplin, pentru a urma drumul şansei maxime”.
Românisme
Aproape de finalul acestei captivante evocări: „Caietele acestor ani (editate de Niculae Gheran) sunt o mărturie extraordinară a frământărilor biografice şi artistice. Treptat, însemnările în maghiară, predominante la început, cu adaosuri în germană şi extrase în franceză, sunt înlocuite cu cele în limba română. Un mare grupaj de notiţe realizează un fel de glosar al prozei lui Ion Creangă. Sute de cuvinte, expresii, sintagme, aşezate sub titlul Românisme, sunt copiate şi însoţite de explicaţii. Din însemnările de până la 1910 nu se anunţă prin nimic marele prozator, deşi unele detalii vor fi dezvoltate în nuvele sau în «Ion». Experienţa anilor 1907 - 1910, dincolo de bariera demisiei din armată, conduce la o integrală reconstrucţie de sine, înainte de a-şi reconstrui identitatea creatoare. Rebreán Olivér trebuie să-şi refacă din temelii identitatea naţională: să devină Liviu Rebreanu, să-şi dobândească acest nume, pe care nu l-a avut, nu l-a purtat niciodată până acum”.
140 de ani se vor împlini în 27 noiembrie 2025 de la nașterea scriitorului Liviu Rebreanu.
„Iubirea nu e un târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea e o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc”, Liviu Rebreanu
„Se apropia timpul când trebuia să mă gândesc la o problemă gravă: să rămân român sau să mă fac ungur? N-am stat mult pe gânduri”, Liviu Rebreanu
„Problema nouă nu era aceea a scrisului, a proiectului de scriitor, ci aceea a scrisului în limba română”, Ion Simuț, critic literar
„Experienţa anilor 1907 - 1910, dincolo de bariera demisiei lui Rebreanu din armată, conduce la o integrală reconstrucţie de sine, înainte de a-şi reconstrui identitatea creatoare”, Ion Simuț, critic literar