De când nu ne-am văzut, de mai bine de un an de zile, a venit peste noi pandemia. Cum ai trăit anul acesta, pe care tocmai l-am încheiat? A fost un an blestemat pentru toți. Dar tu ai reușit să învingi și de data asta. Ai lansat câteva cărți, ai participat la diferite conferințe...
Am susținut recent ciclul Teatrul, o creație a Europei, care s-a desfășurat la Marea Bibliotecă Națională din Franța, (B.N.F.), o idee care mi s-a părut pertinentă acum doi ani de zile, cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European! O idee ce afirma polemic identitatea europeană a teatrului când discursurile și partidele naționaliste își declarau programatic tentațiile centrifuge! Atunci, proiectul avea un sens politic explicit. Realizarea lui a fost mai puțin rapidă decât speram, dar iată că s-a împlinit. « Mai bine mai târziu decât niciodată » - spune un proverb francez și, la răscruce de ani 2020 – 2021, ani răniți, derutați, acești ani ai zilelor noastre, la BNF se reunesc lunar figuri importante ale scenei europene, pentru a comenta și a se defini față de propunerea formulată de mine.
Întâlnirile sunt coordonate de Joël Huthwohl, director al sectorului teatru de la Marea Bibliotecă și de mine însumi! Condițiile dramatice cu care ne confruntăm azi produc un supliment de implicare în această reflexie comună despre Europa și teatrul său!
Un al doilea motiv, de ordin estetic, m-a determinat să lansez dezbaterea evocată. În anii '60 – '80, teatrul a căutat să-și extindă domeniul, să-și îmbogățească mijloacele, procedând la împrumuturi din alte culturi, japoneză, indiană, balineză și a realizat strălucite operații de hibridare culturală! Ne-am bucurat atunci să asistăm la reprezentații unde se reuneau expresii corporale
extrem-orientale și texte europene, mai ales extrase din epopei sau legende! Eugenio Barba a practicat asemenea operații de altoire a teatrelor lumii. Brook, de asemenea, în cele două mari spectacole ale sale, Conferința păsărilor și Mahābhārata, Ariane Mnouchkine în celebrul ciclu Shakespeare-ii, unde asocia piesele elisabetane și elemente împrumutate din teatrul kabuki! Se pot adăuga și alte exemple… ele poartă amprenta apetitului propriu acelor ani de călătorii
extra-europene, de experiențe spirituale, de contestare a Occidentului care au determinat exercițiul acestor grefe asiatice ce au sedus și surprins. Apetitul de extindere planetară de atunci a declinat în ultimele decade, și teatrul, asemeni fiului risipitor, s-a reîntors progresiv la originile sale continentale pentru a se reconcilia cu ele. Voiajul a fost necesar, dar revenirea, de asemenea!
O frază citită de mult servește de motto acestui ciclu care a suscitat un viu interes pe scena cuturală pariziană. Pier Paolo Pasolini a scris, în numele artiștior de teatru: « nu suntem numeroși, dar venim de la Atena ». El recunoaște astfel pierderea de către teatru a statutului său majoritar din vechile epoci de glorie, dar aceasta nu implică nicicum uitarea apartenenței sale la civilizația ateniană, matrice a Europei. Teatrul, pentru Pasolini, se poate asimila unei familii aristocrate care nu mai dispune de atuurile sale de odinoară, dar și-a conservat titlurile nobiliare. El e « o minoritate efervescentă » ce se trage de la Eschil, Sofocle, Euripide, de la grecii mitologici!
La acest ciclu au intervenit, în prima dezbatere, Georges Lavaudant, reputat regizor și fost director al teatrului Odéon - Teatrul Europei, și Tiago Rodrigues, director al Teatrului Național din Lisabona. Ambii au aderat la termenul generic propus și au dezvoltat argumente ce confirmă identitatea europeană a teatrului: cultul vorbelor și al textelor, încarnarea personajelor, concentrarea într-un loc specific. Dar o precizare a intervenit și ea privește relația dialectică între unitatea continentală și diversitatea națională. Aceste teatre pe care le iubim sunt, totodată, europene și franceze, germane, sau portugheze… Le même et le différent, aceleași și diferite!
A doua dezbatere i-a reunit pe Gábor Tompa, Președinte al Uniunii Teatrelor Europene (UTE) și pe Laurent Gaudé, scriitor recunoscut, laureat al Premiului Goncourt! Ea a debutat prin omagiul pe care l-am adus celui mai atașat om de teatru la patrimoniul european, Giorgio Strehler, al cărui centenar se sărbătorește în 2021! Gábor Tompa a insistat asupra acestei rețele UTE care, de treizeci de ani – o altă aniversare! – reunește teatre de referință ce colaborează și comunică în cadrul unor festivaluri, unor coproducții sau stagii de lucru! Laurent Gaudé a remarcat cu pertinență că « a fi un artist european implică un efort, o construcție, în timp ce apartenența națională e un dat moștenit »: pariul constă în a se dedica comuniunii lor! Între ceea ce suntem și ceea ce vrem să devenim, acesta-i orizontul unui om de teatru european și… național! Cei doi invitați s-au confruntat împreună cu mitul Medeei: Luarent Gaudé a scris Médée Kali, situând personajul « migranței » într-un context african, iar Gábor Tompa a montat Cercul Medeei în Serbia, pe vremea teribilului război iugoslav. Împreună, ei au constat că referința la Europa implică nu doar o identitate pacificată, ci și referința la Europa conflictuală! Iar seara s-a încheiat cu admirabila asociere propusă de Laurent Gaudé între cele două personaje « europene » marcate de îndoială, dar plasate la polii opuși ai scării sociale: prințul Hamlet și soldatul Woyzeck!
Urmează două întâlniri ce reunesc întâi pe Stanislas Nordey, regizor și director al Teatrului National din Strasbourg, și Catherine Marnas, regizor și directoare a Centrului Dramatic Național din Bordeaux. Ciclul se va încheia cu dialogul între Stéphane Braunschweig, director al teatrului Odéon – Teatrul Europei și Célie Pauthe, regizoare și directoare a Centrului Dramatic Național din Besançon!
Reuniți în reputatul loc de conferințe al Bibliotecii Naționale, Auditoriul rămas gol de spectatori, mi-am spus că jucăm totodată piesa lui Beckett, unde personajele îl așteaptă pe Godot care nu vine, și Scaunele lui Ionesco, unde personajele așteaptă invitați ce rămân absenți! Cele două parabole ale ceea ce am numit teatrul absurdului rezumă experința noastră de viață actuală, de actori sau spectatori!
În lumea de azi rulează alt film decât cel pe care îl iubești. Ai găsit vreo rețetă de supraviețuire?
Izolarea durează de aproape un an. Începeam anul 2020 asistând la proiectul Furtuna, de Peter Brook, unde acesta prezenta o versiune concentrată a capodoperei binecunoscute, precedate de o întilnire cu el, marele Prospero al scenei moderne. El vorbea, interoga spectatorii, îi sfătuia și se mărturisea: iată « rezonanțele », termen drag lui, după o viață consacrată teatrului. Apoi s-au stins luminile și s-au închis porțile teatrelor… doar în septembrie l-am regăsit pe Cehov și Cântecul lebedei, în regia lui Peter Stein, dar mai ales pe Amos Gitai, care ne permitea să auzim frazele « Exilurilor interioare » trăite sub nazism de mari figuri ca Thomas Mann, Hermann Hesse, Antonio Gramsci… asistam la acest moment unic cu sentimentul că, prin simplul fapt de a fi în sală, restabileam legătura între actori și spectatori! Apoi, din nou s-au stins luminile și nu s-au mai reaprins.
Acest « domiciliu forțat » la care am fost condamnat și-a atenuat impactul grație retransmisiilor on line de la festivalul de la Sibu, sau Cluj, sau București, de la Schaubühne, din Berlin sau Piccolo Teatro, de la Milano! Am descoperit astfel spectacole visate, dar care mi-au fost inaccesibile, am răsfoit « patrimoniul » teatrului care-și depășea ceea ce se considera a-i fi destin: efemerul! Prințul de Homburg, Caligula, Bacantele, Richard al III-lea, de la Cluj… au reînviat în lumina fantomatică a ecranului. Grație claustrării am vizitat memoria și splendidele ruine ale teatrului!
George Banu. Contemporanul nostru, vol. II - Secolul 21
Tu, care vezi toate expozițiile, toate spectacolele de teatru și de operă, ce îmi poți spune despre ce prezintă Parisul acum?
Parisul s-a golit la un moment dat și, în decembrie, printr-un instinct de supraviețuire, am văzut, pentru o « ultimă dată », o expoziție: Matisse. Dar cât regret mi-a produs faptul că retrospectiva atât de așteptată a marelui suprarealist ieșean Victor Brauner a fost amputată de epidemie. Și, ca expoziția lui Samy Briss, ale cărui opere păreau niște luminoase pânze amintind de spiritul lui Jacques Prévert, n-a rămas deschisă decât câteva zile la galeria sa din Marais! În schimb, de departe am văzut, de la Tokio, splendidul spectacol cu o adaptare a Visului unei nopți de vară, semnată de Silviu Purcărete și de Dragoș Buhagiar, sau una din cele două reprezentații cu admirabilul Flaut fermecat, pus în scenă de Gábor Tompa, în scenografia Carmencitei Brojboiu, la Opera din Cluj. Consolări inestimabile.
Ești unul dintre puținii oameni care își iubesc foarte mult prietenii și ești oricând gata să faci orice pentrun ei. Știu că suferi din neputința de a-ți manisfesta bucuria față de cei pe care îi iubești.
Într-adevăr, în casă sau pe străzi, îmi lipsește motivația de a continua, vitaminele culturii, dar mai cu seamă partenerii de dialog. În această relație dintre « distanță și contact » proprie vieții, dar mai ales teatrului, s-a produs un dezechilibru și « distanța » s-a impus! Înainte de a vedea un spectacol sau a mă duce la un muzeu îmi doresc să beau o bere cu un prieten ca Gábor Tompa la cafeneaua pariziană dragă nouă, Les Chimères! Dar azi am aflat că se închide… nu ne rămâne decât refugiul în sihăstria laică a apartamentelor noastre! Și imobilitatea fără de « contact » a cărților sau a ecranelor. Ea mă perturbă fără a atinge proporțiile deprimării pentru artiștii de teatru, care se exprimă în contextul unei comunități, al unei echipe, al unui colectiv. Singurătatea îi sufocă mai mult decât pe alții ce-și ajung lor înșiși. Ion Caramitru îmi mărturisea « nostalgia » scenei și Silviu Purcărete pe aceea a repetițiilor. Nu există ceva care să înlocuiască în totalitate bucuria de a fi în lume cu prietenii.
A fost și este o perioadă în care am resimțit teama însingurării, căci prieteni francezi apropiați nu s-au manifestat, au rămas muți ori s-au mulțumit să răspundă unor apeluri ale mele pentru a se replia apoi, din nou, în tăcere! În schimb, am întreținut dialoguri constante cu prieteni din România: am preferat să vorbim, mai degrabă, decât să ne vedem! Vocea păstrează o anumită rezervă de imaginar și ea mi s-a părut a fi necesară. Niciodată nu am dialogat atât de frecvent cu Andrei Șerban, Niky Wolcz sau Felix Alexa! Cu Matei Vișniec am petrecut numeroase momente împreună. Pe de altă parte, am regăsit prieteni pentru lansarea pe zoom a celor două volume care mi-au fost consacrate de revista Secolul 21, am deschis ciclurile doctorale de la Universitatea din Sibiu și cea din Târgu Mureș. Dar, mai cu seamă, am făcut interviuri on line cu mari regizori români sau străini: niciodată ele n-au fost mai intense, mai directe, mai sincere. Fără public, două singurătăți se întâlneau și își împărtășeau nu atât regrete, cât proiecte! Iluzorii, poate, dar indispensabile supraviețuirii.
Am aflat că lui Matei Vișniec i s-a decernat l’Ordre du Mérite National, care e a doua decorație ca importanță în Franța. Cum am primit-o și eu acum câțiva ani, i-am propus să i-o decernez personal, conform unui ritual bine cunoscut. « Ce bine ar fi fost să facem o ceremonie la Ambasadă » - mi-a răspuns Matei Vișniec și atunci inima mi s-a umplut de tristețe! Unde, când totul e închis și prilejurile de bucurie împărtășită au sfârșit prin a dispărea. Pe Matei îl voi sărbători când vom beneficia din nou de ele! Le așteptăm, căci, cum demult mi-a spus o prietenă, « așteptarea » e condiția omului modern. »
Ce îți dorești la acest început de an?
Proiecte? Am scris și mi-am revizitat gânduri mai vechi. Nu memorii, ci simple episoade, întâlniri și discuții cu protagoniștii scenei europene care, progresiv, încep să dispară! Se vor publica vreodată aceste pagini? Și, pe de altă parte, m-am consacrat unui mic eseu despre « obiectele rănite », obiecte care ne seduc prin frumusețea lor, dar și prin rănile lor, răni deschise, pe care imaginar le reparăm. Nu le restaurăm, ci trăim în intimitatea lor resimțind emoția acestor accidente care le-au afectat fără a le fi deteriorat. Voi găsi oare un editor? Dar cum pandemia se prelungește, energia scade și iminența unei sufocări mi se impune progresiv. Covid-ul afectează nu doar plămânii, ci și… spiritul. El se impregnează în corp și minte!
Ce coloană sonoră ai alege pentru acest ianuarie, tu, care ești iubitor de muzică clasică?
Am ascultat fără încetare și am descoperit, de exemplu, Cvartetele lui Beethoven, extraordinar interpretate de curatorul Belciu, am văzut dirijori cunoscuți sau recent impuși… muzica, terapie pe timp de pandemie.
Dar, fără îndoială, evenimentul central a fost retransmisia de la Salzburg a Elektrei lui Richard Strauss, în regia lui Krzysztof Warlikowski, operă de o intensitate maximală tratată cu absolută reținere și concentrare dramatică. Opera mi s-a părut a fi atunci împlinirea spectacolului viu, căci acordurile lui Strauss și cuvintele lui Hugo von Hofmannsthal se asociau sfâșietor în spectacolul la care uluit asistam.
Mulțumesc muzicii, partener pe timp de însingurare!