Criza coronavirus a adus schimbări rapide și dramatice în prioritățile individuale și colective. Izolarea a creat o restrângere spre esențial a relațiilor interumane, accentuând dependența de marile servicii sociale. Relația dintre interesele persoanei și capacitatea statului de a răspunde unor nevoi primordiale - în esență, apărarea vieții - este mai clar judecată la nivel micro.
Marile teme ale dezbaterii publice, ale luptelor și conflictelor politice care făceau agenda în urmă cu 9 luni, s-au estompat sau pur și simplu au dispărut sub presiunea problemelor practice aduse de pandemia COVID-19. Anul electoral și-a schimbat nu doar calendarul, ci a ieșit din matca unor reguli ce păreau imuabile. Alegerile anticipate, obsesia președintelui Iohannis din 2019, ținută langa până la declararea stării de urgență, în martie 2020, au devenit brusc, prin consens politic, alegeri amânate. Nici cu trei săptămâni înainte de localele întârziate cu patru luni nu este clar cum se vor desfășura. Despre parlamentare nu se emit prea multe ipoteze; or fi când s-o putea, dacă nu va exploda și al doilea val al virusului. Așadar, baza democrației - votul - și-a pierdut din acuitate și este tot mai dificil politicienilor să propună mari teme de dezbatere care să atragă electoratul spre urne.
Subiectul confruntărilor s-a mutat pe terenul cât o palmă al măștii. Chintesența sarcinilor sociale ale statului și a capacității lui de a rezolva o problemă reală este, vrem, nu vrem, asigurarea peticului de pânză salvator. A trecut România, cu ansamblul ei de instituții fără număr, cu cohorta de angajați în servicii publice, ”testul măștii”?
Marea comandă a guvernului pentru aducerea de măști din import s-a transformat într-un dosar penal, așa încât populația vulnerabilă nu va mai primi nici măcar promisiuni. Producția de măști în țară, în fabrică militarizată, a fost un eșec industrial lamentabil. În jurul măștii se dau lupte juridice, se organizează proteste ilogice, dar dimensiunea economică a programului ”masca pentru toți” arată limitele statului providențial. Purtarea ei în școli devine iluzorie ca mijloc de protecție atât timp cât pentru mulți elevi procurarea măștii este un efort financiar de netrecut. Aripa sărăciei, care s-a întins pe o treime din populație, atinge cu umbra ei și populația școlară. Dacă vor apărea focare de infecții în școli, cine va purta răspunderea? Autoritățile locale s-au implicat în asigurarea condițiilor pentru deschiderea școlilor, dar regulile generale sunt ale administrației centrale. Unii cu mapa, alții cu sapa.
Creșterea posibilă a numărului de cazuri de îmbolnăviri în rândul copiilor și adolescenților este previzibilă. De aici va apărea o presiune suplimentară pe sistemul sanitar, care momentan a ieșit din ”prima pagină”.Cum vor face față spitalele la șocul emoțional care se va declanșa în societate odată cu noi cazuri de copii infectați? Au fost măsuri radicale pentru a ridica rapid capacitatea spitalelor, să facă față la un nou șoc? Sunt probleme vechi care nu se pot rezolva peste noapte, dar cu această scuză nu ieșim din ”băltoaca noastră” nici peste decenii. Nimeni nu aduce în discuție un plan care să pună bazele unei recalibrări a personalului în medicină. La Cotroceni a fost trecut pe hârtie programul ”România educată”, ca prioritate a mandatelor lui Iohannis. Băsescu a lansat și el prin 2012 ”România sănătoasă”, un program eșuat de reformă a sistemului de sănătate. La ”eșece”ne pricepem cel mai bine, mergem neabătut spre întărirea lor ”pas cu pas”, președinte după președinte. Cu mască și fără mască, vom constata că România a pierdut 20 de ani cu președinți greșit aleși.