„Personalitatea scriitoarei, formată în cadrul aristocratic al familiei, conduce spre deschidere, vechimea implicând pentru ea nu singularizarea, ci dialogul culturilor - mama, belgiană instruită în spirit deopotrivă francez și german, era nepoata de văr a lui Octave Pirmez, onorabil eseist și romancier din secolul al XIX-lea, și mai departe încă, urmașă a lui Rembrandt; tatăl, francez, nesupus disciplinei familiale, nici celei militare, aventurier sentimental și jucător de cărți, era și un mare cititor de literatură clasică și modernă. Mama murind imediat după nașterea sa, iar guvernantele fiind figuri șterse, adevăratul îndrumător, model de lectură pe cât de deschisă, pe atât de atentă, a fost tatăl, Michel Cleenewerck de Crayencour; acest om prin excelență liber, înzestrat cu «ardoare și îndrăzneală, generozitate și un fond de indiferență față de sine», cum îl caracterizează fiica sa în Les Yeux ouverts (Cu ochii deschiși), asociat de ea cu Rimbaud, avea să fie modelul multora dintre personajele ei”, puncta cercetătoarea Magda Ciopraga într-o minibiografie prinsă între copertele unei lucrări impresionante - „Dicționarul scriitorilor francezi”, Polirom, 2012.
Diversitate în unitate
Facem loc și altor aprecieri consemnate de Magda Ciopraga: „După dubla ascendență, educația scriitoarei - exclusiv literară - a confirmat orientarea ei complementară către deschidere și aprofundare. O excelentă cultură tradițională, îndelung formată la sursele grecești și latine, se sincroniza cu aceea mai nouă, frecvent accesibilă în limba de origine: engleză - din care a publicat și traduceri (între altele din H. James, Virginia Woolf, J. Baldwin) -, germană, italiană. După propria mărturie, apropierea de valorile recunoscute n-a însemnat ignorarea literaturii contemporane, cea engleză a fluxului conștiinței ori Noul Roman francez; dintre moderni, cei mai apropiați i-au fost Gide și Thomas Mann. Preferința sa pentru formulele verificate pare deci a rezulta nu dintr-o înstrăinare față de experimentele recente, ci dintr-o depășire a lor. Pe lângă origini și literatură, o altă preocupare de o viață - călătoria - a condus-o pe Yourcenar către ideea diversității în unitate. Mutărilor din copilărie, de la castelul Mont-Noir din Flandra franceză pe țărmul Mediteranei în timpul iernii, le-a urmat o lungă serie de deplasări”.
Prima femeie în Academia Franceză
Amănunțit: „Cu excepția șederilor în Londra (prima în 1914-1916) și în Statele Unite (în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial), scriitoarea nu pare a fi preferat un spațiu anume. După ce, în 1947, a obținut cetățenia americană, stabilindu-se oficial, în 1950, la Petite-Plaisance (Insula Mount Desert), lungi plecări pentru conferințe i-au marcat existența, până în anul morții. Pentru ea, călătoria, frecvent repetată, asemenea întreprinderilor literare, procură cunoașteri care duc spre un fond stabil: Japonia, de exemplu, e nu atât o geografie, cât o cultură - de la budismul Zen până la romancierul modern Mishima -, care trebuia cunoscută începând cu stratul ei sensibil (până în 1977, Yourcenar și-a perfecționat cunoștințele de limbă japoneză). Ca și a vorbi o limbă străină ori a citi, a călători a fost pentru ea o necesitate intimă, chiar dacă faptul era în exterior motivat material (în același sens, Yourcenar a lucrat, între 1942 și 1950, în câteva colegii americane, după care a trăit din scris). Cariera literară a autoarei, începută în adolescență, cu versuri și ample proiecte de ficțiune, nu a impus-o decât în 1951, odată cu apariția romanului Mémoires d’Hadrien (Memoriile lui Hadrian): după marile ei romane au fost realizate filme artistice (Le Coup de Grâce [Lovitura de grație], în regia lui Völker Schlondorff, 1976; L’Œuvre au Noir [Piatra filosofală], în regia lui André Delvaux, 1988); i s-au decernat, pentru L’Œuvre au Noir, Premiul Femina (1988), iar pentru ansamblul operei, Premiul Prince Pierre de Monaco (1972) și Marele Premiu al Academiei Franceze (1977); a fost primită în Academia Regală din Belgia (1970) și - prima femeie în această situație - în Academia Franceză (1981).
Poetă la 16 ani
Creația Margueritei Yourcenar constituie una dintre cele mai frapante ilustrări ale modernității întoarse spre trecut. „Distanțată față de suprarealism ori de căutările excesiv formale, ea se plasează mai aproape de analiza interioară din povestirile lui Gide, de soluția activă propusă de Montherlant, Saint-Exupéry ori Camus sau de romanul neliniștii spirituale scris de Mauriac și Bernanos”, sublinia Magda Ciopraga. Mai mult: „Umanismul era dificil de susținut, după atâtea avataruri istorice și atâta literatură de care trebuia să se țină seama. Eforturi de generații întregi au trecut în cele ale scriitoarei, care a cercetat perseverent formulele potrivite, genuri și specii, iar în interiorul acestora, diferite stiluri. Unitară în fond, opera aceasta e multiformă, pentru că, la fel cum absurdul e respins în ea prin valoarea gratuită a nobleței, haosul se estompează prin organizarea sistematică a exprimării: moralei active îi corespunde o poetică a căutării, a perfecționării continue. La început, de la șaisprezece până la treizeci de ani, Yourcenar a compus poeme, evident marcate de temele hugoliene și de retorica parnasiană: ulterior, recunoașterea abuzului de referințe mitologice și a afectării (mai ales în Le Jardin des Chimères [Grădina Himerelor], 1921, și Les Dieux ne sont pas morts [Zeii nu au murit], 1922) n-a împiedicat-o pe scriitoare să observe anticipări ale temelor sale fundamentale în unele bucăți, reunite tardiv în Les Charités d’Alcippe (Îndurările Alcippei) (1956)”.
Fantoma trecutului, ca realitate
În trena comentariilor critice: „Mai personale, poemele în proză din Feux (Focuri) (1936) pleacă de la pretexte tradiționale pentru a prezenta cel mai frecvent, în nouă monologuri încărcate de metafore, amoruri paroxistice, vecine cu disperarea. După Al Doilea Război Mondial, deși dedicată prozei, Yourcenar a publicat traduceri din Constantin Cavafi (în colaborare, 1958), Hortense Flexner (1969), negro spirituals (1964, 1984) și poezia elină (1979). O altă preocupare episodică, teatrul, a însoțit cariera scriitoarei, după poezie: publicate după 1945, patru dintre cele șase piese adunate în volumele Théâtre I-II (Teatru I-II) (1971) revin, ca și poezia, la motivele antice. Însă principiul revenirii nu se aplică doar textelor clasice, ci și celor ale scriitoarei: Denier du rêve (Obolul visului) (1934) a devenit în teatru Rendre à César (Dați Cezarului), iar «Anna, soror» (din volumul Comme l’eau qui coule [Ca o apă care curge], 1882) … apare ca Le Dialogue dans le marécage (Dialogul în mlaștină). Peste tot, se reiau teme deja prezente în proza autoarei: fantoma trecutului ca realitate, pasiunea confundând subiectul și obiectul său, senzualitatea lărgită, ce transgresează limitele curente, raportul între umanitate și sacru”.
Viziuni ale personajelor
O primă concluzie: „Realizările magistrale ale scriitoarei sunt legate de spațiul prozei. Tot atât de atașat substanței comune a operei, acesta era la fel de precoce explorat ca și cel al poeziei, fiind populat de marile personaje - după repetatele mărturisiri ale lui Yourcenar - încă de la vârsta de cincisprezece-șaisprezece ani. Câte un profil singular apărea atunci pe vastul fundal al Renașterii în Țările de Jos, ori pe cel al Antichității, în Sud. Zenon, Nathanael, Hadrian - inițial proiecte tulburi - aveau să-și facă apariția târziu, după geneze asupra amplorii cărora scriitoarea a atras prima atenția. Prefețele și postfețele ce însoțesc edițiile definitive ale povestirilor - majoritatea remaniate - după Al Doilea Război Mondial și carnetele de note preparatorii, publicate lângă cele două romane, toate aceste comentarii insistă asupra legăturii cu totul speciale dintre autoare și protagoniștii săi. Reiese de aici că redactarea finală, în proza de ficțiune, era extrem de rapidă, comparativ cu lunga perioadă anterioară, caracterizată ca o lucrare ascetică, transformând-o pe scriitoare într-un «medium» al personajului. Interviurile și corespondența Margueritei Yourcenar menționează de mai multe ori prezența palpabilă a protagoniștilor lângă ea, asemănătoare celei a prietenilor. Anumite detalii materiale - de pildă, un cadru special - îi produceau «mari revelații», precum apariția lui Zenon într-o biserică din Salzburg; deplasările autoarei, cel mai frecvent invocate circumstanțe ale scrisului său, procurau, prin mobilitatea condiției lor, «viziuni»: Mémoires d’Hadrien și povestea «Un homme obscur» («Un om obscur») din Comme l’eau qui coule au rezultat parțial, ca variantă definitivă, din asemenea întâlniri stranii, produse în compartimentul închis al unui tren, «ca un hipogeu», ori într-o cameră de han, lângă o gară uitată; deși precizat, cadrul redactării povestirii Le Coup de grâce (Lovitura de grație) (1939), orașul italian Sorrento, punea în mișcare același mecanism de izolare, căci însorita vacanță petrecută acolo era diametral opusă războiului nordic evocat în ficțiune”.
Elanuri către luciditate
„În acest fel de «vieți paralele» - completa biografa Magda Ciopraga - «experiențele se amestecă și se autentifică unele pe celelalte» (Les Yeux ouverts). Identificarea aceasta, complementară detașării, merge până la cele mai puțin curente experiențe, căci scriitorul trebuie, asemenea lui Proust în cazul lui Bergotte, să-și însoțească personajul până la moarte, anticipându-și, până la un punct, propria dispariție: Yourcenar își dorea pentru sine, înaintea momentului final, o boală suficient de lungă pentru a-i permite, ca lui Hadrian și lui Zenon, urmărirea atentă, «cu ochii deschiși», a ultimei călătorii”. Tulburător, nu? Dar să reluăm ideea cercetătoarei citate anterior: „Elanul acesta către luciditate nu contrazice certitudinea secretă nici într-o asemenea situație, proiectată imaginar, dar inevitabilă ca fenomen: precum Balzac, Yourcenar credea că, la moartea sa, avea să fie asistată de personajele ei - Zenon, starețul mănăstirii cordelierilor și, puțin mai departe, Hadrian. Greu de realizat și de exprimat, întreprinderea autoarei de a se depărta de sine pentru a se apropia de un altul - personajul său - vizează reprezentarea «ființei» stabile, adevăr - pentru Yourcenar - de ordin poetic, contactat începând cu substanța senzorială și manifestat vocal. Prin mijloacele sale, romanul nu poate fi decât «portretul unei voci», adică punere în formă a unei performanțe de transfer personal: lirismul acesta nu e deci al eului singular, ci al celui pe cale de a deveni altul”.
Detente savante
Celor două mari romane - Mémoires d’Hadrien și L’Œuvre au Noir - le este anexat un grup de explicații aproape exclusiv bibliografice, constituind o specie aparte în sfera comentariului autoarei, „nota autorului”. Din nou Magda Ciopraga: „În ansamblu, față de justificările autobiografice, privitoare la călătorii ori la indispoziții trupești, discret reținute, bilanțurile de tip erudit, clasice, impersonale, cantitative, sunt cu mult mai ample. Erudiția romancierei este de altfel ceea ce-l frapează în primul rând pe cititor, impresionat de calitatea ei de mediator între trecut și actualitate, de «sarcina de mare doamnă inspirată de o cultură universală, de modă veche, sigur, dar care, prin ea, pare încă a ascunde comori care-i fac de rușine pe noii barbari» (M. Nadeau, Histoire du roman français depuis la guerre). Cu toată amploarea lor însă, bibliografiile prezentate nu sunt exhaustive: pentru Hadrian, «aproape toți scriitorii din secolele al II-lea și al III-lea» completează sfera antică, incluzând douăzeci și două de nume de autori, afară de un anonim, de nedeterminați «părinți ai Bisericii» și de autorii Talmudului. Titluri precise sunt menționate pentru trei culegeri epigrafice și alte nouăzeci clasate pe domenii deseori foarte specializate (la rubrica despre Hadrian, de exemplu - diferită de cele despre Traian și Antinous -, se disting operele împăratului, textele contemporane, lucrările despre monumente, altele despre inscripțiile comandate de el - grup în care sunt inventariate două categorii: lucrări numismatice și lucrări despre orașul Antinoopolis). În plus, această impozantă serie de mărturii literare și istoriografice (arheologice, arhitecturale, sculpturale, biografice, numismatice, epigrafice) conține unele referințe rarisime”.
Magia imaginației
Tot aici: „Un astfel de dosar - ca și cel al lui Zenon - nu rezultă însă doar dintr-o întreprindere de stăpânire a domeniului cercetat, aceasta fiind doar aversul rezonabil al «metodelor de delir» amintite sibilinic în Carnetele lui Hadrian: este vorba de un drum greu, parcurs «cu un picior în erudiție, cu celălalt în magie», căci «orice ai face, reconstruiești mereu monumentul în felul tău. Dar înseamnă deja mult să nu folosești decât pietrele originale» (trad. M. Gramatopol). În acest fel, documentarea însăși contribuie la acea «magie simpatică ce constă în a ne transporta cu totul în interiorul cuiva». Putem să-l cunoaștem pe Hadrian reconstituindu-i biblioteca. Lunga divagație prin texte nu e doar pierdere de timp, ci libertate în raport cu el, posibilitate de fixare în oricare punct. Nu doar detaliul material - cel fiziologic, ori cadrul exterior - duce spre contactul magic cu protagonistul, ci și fiecare text care are legătură cu el. Nu poate fi vorba deci de a separa simpatia și erudiția, care rămân practici combinate: în câteva rânduri, pentru un personaj din Nouvelles orientales (Nuvele orientale) (1938), de pildă, Yourcenar invocă propria confuzie a surselor, neputând decide dacă e vorba de invenții ale sale ori de episoade împrumutate din cărți”.
O viață de șlefuiri
După Al Doilea Război Mondial, până în 1981, Yourcenar remaniază povestirile deja publicate și duce la capăt primele proiecte, însoțind fiecare text cu cel puțin un comentariu (același traseu fiind urmat pentru teatru și poemele în proză). „Important este că realizările maturității au presupus aprofundări neobișnuite, redactări succesive, întrerupte de necesare pauze: peste douăzeci și cinci de ani compacți pentru Hadrian și L’Œuvre au Noir, eșalonați diferit (al doilea roman, schițat în 1921, era terminat în 1965). Performanța o dețin povestirile din Comme l’eau qui coule, prefigurate tot prin 1921 și redactate în ultimă variantă între 1979 și 1981: autoarei i-au trebuit șaizeci de ani pentru a exprima fondul lucrurilor”, mai amintea Magda Ciopraga. Uluitor! Dar cum a fost receptată de critică această muncă întinsă de-a lungul unei vieți? „Nu se poate afirma că proza de ficțiune a Margueritei Yourcenar s-a bucurat de o primire deosebită din partea criticii, izolarea protagoniștilor ei regăsindu-se parcă într-a sa. Chiar dacă, înainte de 1940, Émilie Noulet și mai ales Edmond Jaloux au salutat unele apariții, după război, nefiind în ton cu orientarea epistemologică dominantă inițial, structuralismul, realizările ei majore păreau destinate doar publicului larg. Problemele morale, investigația psihologică, simbolismul propriu o detașau de experiențele contemporane cele mai admirate, preponderent estetice. Romanele și povestirile ei apăreau, tehnic vorbind, ca tradiționale: de fiecare dată - cu excepția lui Denier du rêve -, câte o intrigă simplă, cu un singur protagonist și obișnuitele variații în desfășurarea temporalității”.
Efortul de a atinge adevărul
Alexis ou le Traité du Vain Combat e povestea unui artist care-și părăsește familia pentru a se regăsi, Le Coup de grâce istorisește o dragoste imposibilă în mediul luptătorilor antibolșevici într-una din țările baltice. Mémoires d’Hadrien trece în revistă viața unui împărat roman, L’Œuvre au Noir, pe aceea a unui medic din secolul al XVI-lea, „Anna, soror…” se oprește asupra unui incest fratern, iar „Un homme obscur” rezumă viața lui Nathanael, personaj umil în exterior, dar în fond nobil. Printre ultimele tușe ale cercetătoarei Magda Ciopraga: „A nu observa motivațiile acestui clasicism, faptul că el este o formulă aleasă în urma unor reflecții convergente cu majoritatea celor contemporane, la fel de lucidă ca și acestea, ar fi eronat, ca și a pretinde că poetica romanului este o preocupare strict rezervată avangardei domeniului. Numeroasele comentarii anexate textelor, interviuri, prezentări critice și eseuri dovedesc preocuparea de-o viață a autoarei de a atinge adevărul și de a-l exprima corespunzător: aspectul vocal al construcției romanești - adecvarea între «ființa» evocată și evocare - e o problemă centrală, așa cum a fost și pentru alți scriitori, și pentru teoreticienii contemporani cei mai ascultați. Originalitatea sa nu stă însă în negarea tradiției, ci în preluarea ansamblului literaturii, adevărul personajului, vocea lui făcându-se înțelese prin sinteze estetice - operații laborioase, situate la limita unui pol mai degrabă desuet: idealul”.
Căutarea sensului
În loc de concluzie: „Aventură a căutării sensului, existențială și textuală, opera scriitoarei Marguerite Yourcenar urmărește perseverent transparența, contactul direct: practicate în literatură, acestea sunt explicate în comentariile și eseurile ei. Totul e astfel continuă învățătură în fața cărților, a celorlalți și a ei înseși -, formarea estetică fiind tot atât de importantă ca modelul moral”.
Opere și traduceri
Alexis ou le Traité du Vain combat (1929); Denier du rêve (1934); Feux (1936); Nouvelles orientales (1938); Le Coup de grâce (1939); Mémoires d’Hadrien (1951); Sous bénéfice d’inventaire (1962); L’Œuvre au Noir (1968); Théâtre I, II (1971); Le Labyrinthe du monde I: Souvenirs pieux (1974), II: Archives du Nord (1977); Mishima ou la Vision du vide (1981); Comme l’eau qui coule („Anna, soror…”, „Un homme obscur”, „Une belle matinée”) (1982); Le Temps, ce grand sculpteur (1983). Postume: Le Labyrinthe du monde III: Quoi? L’Éternité (1988); En Pèlerin et en étranger (1989); Le Tour de la Prison (1991); Essais et Mémoires (1991); Écrit dans un jardin (1992); Conte bleu - Le Premier soir Maléfice (1993); Sources II (1999); Les Trente-Trois Noms de Dieu (2003).
În limba română
Piatra filosofală (trad. Sanda Oprescu, prefață N. Balotă), București, 1971; Memoriile lui Hadrian (trad. și cuvânt înainte M. Gramatopol), București, 1983, 1994; Labirintul lumii - Amintiri pioase, Arhive ale Nordului (trad. Angela Cismaș), București, 1986; Labirintul lumii - Ce? Eternitatea (trad. Angela Cismaș), București, 1993; Povestiri orientale (trad. P. Creția), București, 1993; Alexis sau tratat despre lupta zadarnică (trad. P. Creția), București, 1994; Ca o apă care curge (trad. L. Zoicaș), București, 1994; Iași, 2003; Creierul negru al lui Piranesi și alte eseuri (trad. și studiu introductiv P. Creția), București, 1996; Obolul visului (trad. Emanoil Marcu), București, 2003; Mishima sau viziunea Vidului (trad. Daniela Boriceanu), București, 2004; Lovitura de grație (trad. Doina Jela Despois), București, 2004; Cu ochii deschiși: convorbiri cu Matthieu Galey (trad. Elena Bulai), București, 2007; Poveste albastră (trad. Corina Neacșu), București, 2007.
38 de ani s-au împlinit în această iarnă, în 17 decembrie, de la moartea scriitoarei Marguerite Yourcenar.
„Tăcerea nu este altceva decât cuvinte niciodată rostite”, Marguerite Yourcenar, scriitoare
„Cariera literară a autoarei, începută în adolescență, cu versuri și ample proiecte de ficțiune, nu a impus-o decât în 1951, odată cu apariția romanului Mémoires d’Hadrien (Memoriile lui Hadrian)”, Magda Ciopraga, cercetătoare
„Avem nevoie de alții ca să ne dezvăluim nouă înșine”, Marguerite Yourcenar, scriitoare
1981 este anul în care Marguerite Yourcenar a fost primită în Academia Franceză.
„Iubirea e o pedeapsă. Ne pedepsește pentru că nu am știut să rămânem singuri”, Marguerite Yourcenar
16 ani avea Marguerite Yourcenar când a compus primele poeme.