„Marin Sorescu a fost unul dintre foarte puținii noștri scriitori compleți la nivel de vârf: poet șaizecist de prim-plan, autorul a două capodopere (ciclul epopeic La Lilieci și testamentarul Puntea, dictat de pe patul de moarte), cel mai bun dramaturg din România postbelică (înaintea unor Horia Lovinescu, D.R. Popescu sau Teodor Mazilu), critic și eseist sclipitor (cu un IQ și o deschidere de compas comparatist peste cele ale multor profesioniști titrați - vezi «Insomnii», «Teoria sferelor de influență», «Starea de destin», «Ușor cu pianul pe scări»), romancier de neignorat”, releva criticul și istoricul literar Paul Cernat în pripa unei minibiografii dedicate lui Marin Sorescu.
Singur și pieziș (ca maestrul Arghezi)
Dar să facem loc expunerii profesorului Cernat: „Într-o istorie autohtonă a literaturii pentru copii, acest spirit ludic și copilăros ar putea oricând figura cu, să zicem, «O aripă și-un picior» (1970), «Ocolul infinitului mic pornind de la nimic» (1973), «Micii grădinari în minunata lume a plantelor» (1987) și memorabilul «Unde fugim de-acasă» - aproape teatru, aproape poeme, aproape povești (1966). Unele sunt ilustrate de autorul însuși (care a fost și un bun artist plastic). A ținut și un jurnal intim, care a apărut până acum fragmentar. Singur și pieziș (ca Arghezi, la a cărui înmormântare a ținut un discurs din partea scriitorilor tineri), paradoxal și insolit ca artist, omul era un hiperlucid auster, introvertit cu mari rezerve de candoare”.
Îndepărtat de la „Ramuri” ca „trădător”
În continuare, cu același îndrumător: „Cel mai tradus dintre scriitorii autohtoni ai anilor ’60-’80, traducător el însuși de poeți de pe toate meridianele, prieten și intervievator al unor staruri poetice mondiale, de la Seamus Heaney la beatnici (vezi culegerea de interviuri Tratat de inspirație), laureat Herder și aflat în cărți pentru Nobel, Marin Sorescu a devenit obiectul multor invidii și suspiciuni. În 1992, trei colegi i-au blocat la Stockholm, din motive politice, candidatura (ca altădată, alții, lui Lucian Blaga). Iar în 1991, «trădătorul dat cu noua putere fesenistă» a fost îndepărtat, din motive «revizioniste» de la revista craioveană Ramuri - după ce Marin Sorescu se identificase cu revista craioveană și cenaclul ei”.
Linșat moral
Mai mult: „Ironie a istoriei: va fi nevoit să-și dea demisia din Uniunea Scriitorilor, după ce rivalul Eugen Barbu, demascat chiar de Sorescu ca plagiator în 1979, fusese eliminat cu oprobriu. Amănunt de neomis: Sorescu a fost cel care a editat opera de sertar a lui I.D. Sîrbu și a realizat, între scriitorii din România comunistă, primul (mini)interviu cu Eliade, în 1966... Pentru ca tacâmul să fie complet, linșajul moral suferit ca ministru al Culturii, între 1994 și 1995, i-a alimentat cancerul hepatic care l-a răpus. Mai înainte, represaliile în urma implicării în Meditația Transcedentală (1982) îi provocaseră un diabet dur (din dizgrație fiind salvat de Adrian Păunescu)”.
Parabolă, anecdotă mucalită și sentimentalism
Pe poteci mai luminoase: „Elogiat de G. Călinescu, care a avut mână bună, Marin Sorescu a debutat editorial în 1964 cu un volum de parodii post-dogmatice despre contemporani («Singur printre poeți»), care-l singularizează definitiv. Au urmat numeroase volume pe cât de inteligente, pe atât de populare, «itinerante» între formule ca și autorul lor pe glob. Inegale ca valoare (dar strălucitoare mai ales în «Tușiți!» sau «Descîntoteca») ele impun o formulă, înrudită cu a lui Jacques Prevert, combinație de parabolă existențială, anecdotă mucalită și sentimentalism ironic. Unele texte sunt jucării remitizante («Trebuiau să poarte un nume», «Muzeul satului»), compatibile cu discursul destinderii poststaliniste. Altele au fost «alese de cenzură», apărând după 1990, sub tirul suspicios al contestatarilor”.
„Demizantul, bășcăliosul «hâtru bun de glume», comparat cu nea Mărin al lui Amza Pellea, Marin Sorescu a fost de fapt un reabilitator colocvial al tragicului, miticului și metafizicului”, a reluat Paul Cernat. Apoi: „Lupta individului fragil cu spaima, opresiunea, boala și moartea e definitorie pentru întreaga operă. Contestată de mulți, capodopera poetică rămâne, de departe, ciclul celor șase volume din «La Lilieci» (întins pe două decenii - anii ’70-’90, conceput în SUA sub influența Spoon River Anthology a lui Edgar Lee Masters, dar și a altor poeți americani). E un «muzeu în aer liber» (ca Muzeul Satului) înrudit cu sculptura lui Brâncuși, dar, spre deosebire de ea, greu exportabil”.
Dar (de la un oltean) pentru olteni
Aprofundat? „Spiritul ei «cobilițar» (cf. apologetului oltean Petre Pandrea) e pe cât de postmodern în formulă, pe atât de tradițional-etnografic în substanță: o «pomenire» a unei lumi rurale pe cale de dispariție (Liliecii sunt cimitirul satului), comparabile cu Macondo-ul lui Garcia Marquez, cu Metopolis-ul lui Ștefan Bănulescu sau cu Moromeții lui Marin Preda. Moartea se confruntă aici cu o lume colcăind de viață rurală și oralitate mustoasă, într-una dintre cele mai insolite cărți de poezie din literatură română - un «dar» specifist pe care acest scriitor intinerant (care se întoarce însă mereu acasă) l-a făcut «alor săi»”.
Refamilizare cu Istoria și miturile ei
„Piesele-fanion - a urmat criticul literar - sunt cele din ciclul «Setea muntelui de sare»: (hitul dramatic Iona, monologul metafizic Paracliserul, arhaizanta Matca), unde mitul e tratat în cheia parabolei existențialiste. Causticele Există nervi și A treia țeapă sau parodic-intertextuala Vărul Shakespeare, l-au plasat în zona subversivității. În realitate, Marin Sorescu a fost un avocat subtil al refamilizării cu Istoria și miturile ei. Chiar dacă nu au magnitudinea poeziei și dramaturgiei, nici relevanța criticii și eseisticii, romanele sale inteligente și fantezist ironice - fresca Trei dinți din față (1978), metaromanul Viziunea vizuinii (1982), dar și atipicul, postumul inedit Japița (1999; Nota Bene: «japița» indică o unealtă agricolă tradițională) ar merita, cred, mai multă atenție”.
Răzbirea la lumină
În încheiere: „«Răzbim noi până la urmă la lumină» - finalul «Ionei» e valabil pentru întreaga operă a lui Marin Sorescu: dincolo de mizeriile biografice și de moarte, ea aparține unui învingător postum”.
Material secundar
Dedicație pentru scorpii bătrâne
Mai jos, un poem celebru semnat de Marin Sorescu, închinat (ne)prietenilor:
Tușiți
La cele mai bune replici ale mele
Ai tuşit,
Scorpie bătrână.
Ele erau cheia
Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în şir,
Oamenii m-aşteptau cu respirația tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrână.
Dacă se-ntâmpla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.
Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească...
Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!
Credeţi că spun rolul pentru voi,
Ochii mei par că se uită la voi,
Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roşu din fundul sălii.
Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrâne.
Nemuritor de cursă lungă
Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române, al Academiei Mallarmé din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia și al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa.
88 de ani se vor fi împlinit pe 28/29 februarie 2024 de la nașterea lui Marin Sorescu
Marin Sorescu a fost unul dintre foarte puținii noștri scriitori compleți la nivel de vârf: poet șaizecist de prim-plan, cel mai bun dramaturg din România postbelică, critic și eseist sclipitor”, Paul Cernat, istoric literar
„Singur și pieziș, paradoxal și insolit ca artist, omul Marin Sorescu era un hiperlucid auster, introvertit cu mari rezerve de candoare”, Paul Cernat, istoric literar
„Cel mai tradus dintre scriitorii autohtoni ai anilor ’60-’80, traducător el însuși de poeți de pe toate meridianele, laureat Herder și aflat în cărți pentru Nobel, Marin Sorescu a devenit obiectul multor invidii și suspiciuni”, Paul Cernat, istoric literar