Așa s-ar explica că după furtul cu legea în mână vine la rând japca, să readucă echilibrul, împreună cu diverse forme de mercurial.
E exact cum zice profesorul francez de origine română Florin Aftalion, autorul al monumentalei lucrări Economia Revoluţiei Franceze, că politicienii nu prea s-au schimbat în ultimii 200 de ani, ei „reacționează încă în același mod (...) Cred că multe probleme pot fi rezolvate pe termen scurt crescând cantitatea de bani, ceea ce duce la inflație (...) nu vor vedea consecințele politicilor nefaste și ca urmare vor încerca să controleze prețurile atunci când lucrurile merg prost pentru ei”. El adaugă, după ce afirmă că politicienii vor încerca să controleze prețurile atunci când lucrurile merg prost pentru ei: „Controlul prețurilor duce inevitabil la alte consecințe nefaste - penurie, foamete etc”.
Şi după ce îl readuc în atenţie pe Aftalion şi zicerile sale dintr-un interviu cu titlul „Economiile evoluează, politicienii - nu” pe care mi l-a acordat în februarie 2008, merită să mergem în 2019, pe vremea unui Wage-led Growth pentru care acum nu sunt arătaţi responsabilii, când am avertizat că banii care li se dau românilor sunt o iluzie, de fapt ei primesc o spirală preţuri - salarii. E precum în drama lui Goethe, Faust, atunci când trezorierul îi spune împăratului că „lăzile cu bani sunt goale”, Mefisto vine cu „găselnița” transformării hârtiei în bani. Suveranul zice „nu avem bani, faceți ce a spus”, semnează bancnotele și provoacă o explozie a consumului, „jumătate din popor fiind obsedat să mănânce bine/cealaltă jumătate - să se îmbrace bine”. După care oamenii își dau seama că bancnotele sunt acoperite doar de promisiunea aurului care încă nu s-a extras din mine.
Din câte se observă, „păcatele” sunt vechi. Statul n-are cum să gestioneze productivitatea (ca bază de indexare a veniturilor), el poate doar să restricţioneze consumul - ceea ce nu îmbogăţeşte pe nimeni. De creşterea productivităţii se ocupă altcineva: pieţele libere. Ele sunt singura şansă de îmbogăţire a celor săraci, lipsiţi de putere şi de relaţii. Dar cum politicul deposedează economicul de o cantitate din ce în ce mai mare de resurse pe care le direcţionează spre zonele unde are interes, pieţele ajung să fie lipsite de „materie primă”. Iar apoi, cu pieţe subţiri, care se află în imposibilitate de a gestiona productivitatea, nici n-are sens să ne mai întrebăm de ce ne remarcăm mai ales prin inflaţie în Uniunea Europeană.
Într-adevăr, preţurile pot fi stabilizate administrativ sau cvasiadministrativ, cu forme de mercurial. Dar, dacă tot nu folosim instrumentele pieţei, se poate utiliza la fel de bine şi un Comitet de Stat al Planificării. Asta cu precizarea că pe vremea comitetului planificarea se făcea la producţie nu la furat!
În fine, ţin să subliniez că nu pot fi de acord cu nicio formă de plafonare/mercurial, ce duce, în final, la penurie şi apreciez că ceea ce se poate bate cu preţurile este o ofertă bogată. Lucru de care şi-au dat seama până şi comuniştii, în frunte cu Ana Pauker, care ia cuvântul la o întrunire tovărășească din anii ’50 și zice: „Scumpetea este mare, speculanții își fac de cap (...) dar să ne fie clar că unul dintre mijloace cele mai eficace de ieftinire a bunurilor este înmulțirea lor”.
De aceea, revin cu întrebarea simplă care mi se pune frecvent, în speranţa că nu ştiu să răspund: Ce este reforma structurală? E ceea ce faci ca să ajungi la afirmația Anei Pauker, gestionând excedentul, nu deficitul!