Ştefan Iordache, unul dintre cei mai mari actori români de teatru, film şi televiziune. Prinţul negru, Hamlet ori Richard al III-lea s-a stins în urmă cu 10 ani, brusc, la numai 67 de ani, departe de casa lui dragă de la Gruiu. Extraordinara poveste a vieţii lui, iubirile, lucrurile nespuse - toate se regăsesc în cartea “Ştefan Iordache. Băiatul de cartier care a dominat scena românească”, de Dan-Silviu Boierescu, distribuită miercuri, 25 aprilie, cu Jurnalul.
Tatăl Irinei Petrescu: „Cum îți imaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se marite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?”
Marele actor Ștefan Iordache a ratat, în tinerețe, o mare poveste de dragoste cu Irina Petrescu pentru că tatăl acesteia nu l-a dorit ca partener pentru fiica sa. Ea provenea dintr-o familie bună, el era „golan de Rahova”…
Ștefan Iordache si Irina Petrescu au fost colegi de generație la Teatru, ambii fiind născuți în 1941. La începutul anilor ’60, între cei doi s-a înfiripat o relație cât se poate de pasională, care s-a destrămat însă repede. Bruneta rasată jucase deja în pelicula Valurile Dunării, din 1959, alături de doi monștri sacri ai scenei românești, Liviu Ciulei (care era și regizorul filmului) și Lazăr Vrabie. Ștefan Iordache a dezvăluit: „Am primit o scrisoare, la început nici nu ştiam de la cine e. Îmi scria că îi e dor de mine şi că vrea să mă vadă. Faptul că cineva se îndrăgostise de mine, o actriţă cunoscută, cum devenise Irina Petrescu, m-a copleşit. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «Cum îţi îmaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?». Încerca să-mi demonstreze că nu am nici un viitor, că sunt un nimeni. Dădusem nişte probe pentru filmul «Duminică la ora şase». Pintilie mă asigurase că am luat rolul. Aveam parteneră pe Irina. După câteva zile m-a sunat asistentul lui să-mi spună că nu voi mai fi distribuit. Părinţii Irinei nu erau de acord”. Irina Petrescu a intrat in istorie si ca protagonista a primelor scene nud dintr-un film romanesc – “Rautaciosul adolescent” (1967).
Femeile fascinante din viața lui Ștefan Iordache
Ștefan Iordache a avut partenere pe scenă și, uneori, în afara ei, multe artiste fascinante, între care fabuloasele Liliana Tomescu, Melania Cârje, Anda Caropol, Carmen Galin, Margareta Pâslaru şi Valeria Seciu.
Însă, dincolo de luminile rampei, femeile care l-au marcat cu adevărat înaintea întâlnirii decisive cu cea care va deveni soția lui statornică, de-o viață, Mihaela Tonitza (nepoata marelui pictor), au fost trei: Stela, Irina, Liliana. „Frumosul din amintire vine de la tot ce-a fost. Fiecare m-a învăţat în felul ei, cum să iubesc. Stela exploda de viaţă, era debordantă; Irina, profundă, căutându-şi reazem pe visare; Liliana, obsedată de meseria noastră şi călăuzindu-mă spre un anume fel de a trăi în teatru.”
Jocul iubirii a început pentru Ştefan Iordache cu o femeie experimentată: „La un bal, pe cheiul gârlei Facultăţii de Medicină am cunoscut o coafeză. M-a luat la ea, undeva pe 13 Septembrie, am descoperit taina… S-a descurcat cu mine, că avea şi un copil. Devenisem bărbat. Relaţia asta a durat vreo săptămână. “.
„A urmat Irina Petrescu. Am iubit-o şi eu, atunci, pentru iubirea ei. Dar, ca într-o telenovelă caraghioasă, părinţii ei nu m-au vrut. Cu tatăl ei am avut câteva discuţii. Mi-a spus în faţă: «Cum îţi imaginezi că eu, un doctor, o să-mi las fiica să se mărite cu un copil de croitor, cu un derbedeu?». Părinţii Irinei nu mă voiau deloc.”
„După moartea părinţilor ei în accident de maşină şi divorţul ei, a fost căsătorită două luni, a vrut să ne împăcam, dar eu eram deja cu Liliana Tomescu. Totul a început la Mamaia, la un festival de film. Chiar Irina a fost cea care mi-a prezentat-o pe Liliana. Am reîntâlnit-o la «Nottara». Într-o zi, Mircea Anghelescu m-a anunţat că vrea să vorbească cineva cu mine. În teatru, era o scară care ducea la cabine. În faţa unui geam, stătea Liliana şi se uita lung. Mi-am aprins o ţigară. Tăceam şi eu. Într-un târziu mi-a spus doar atât: «Trebuie să te fereşti de mine!» A început să-mi tremure ţigara în mână. Zic: «Bine, am înţeles!», şi am plecat. Şi aşa a început o aventură care a durat cinci ani.
„Pe soţia mea am cunoscut-o la Mamaia. Mi-a prezentat-o George Banu într-o cârciumă. Era nepoata marelui Tonitza, asistentă la Institutul de Teatru. Imaginaţi-vă scena: eu, ziua, cu chiloţi tetra atârnând, seara, îmbrăcat într-o cămăşuţă ca vai de mine cu nişte blugi strâmţi şi scurţi, croiţi de tata, discutând despre pictorii impresionişti”.
„Mihaela era cu mama sa, m-au invitat la hotel să fac un duş. Mi-au împrumutat nişte bani, că eu trebuia să plec şi ele rămâneau. După două-trei luni de plimbări m-am hotărât să o prezint lui tata-mare la Calafat. După ce s-a mirat el aşa, când Mihaela s-a dus în camera cealaltă să pregătească masa, tata-mare zice: «Măi, Nică, mă, asta nu-i ţigancă?». «E olteancă! ». «Fugi, bre de aici, că-i ţigancă. Ce oltean ai văzut tu aşa negru?» Era frumoasă, cu sufletul curat, deşteaptă, cu picioarele pe pământ, gospodină. Mihaela a fost şansa vieţii mele!”.
Băiatul din Rahova intră la Teatru
Ştefan Iordache şi-a descoperit târziu dorinţa de a face teatru. La 16 ani, a dat la Medicină, dar a leşinat în sala de disecţie… Drumul lui era altul. S-a născut într-o fundătură din Bucureşti, din cartierul Rahova-Ferentari şi nu şi-a negat niciodată originile. Tatăl lui era croitor iar mama casnică. „Ai mei erau din Calafat, unde amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. S-au căsătorit şi, tineri şi fericiţi, au pornit-o în lumea largă. Aşa se face că eu m-am născut în Bucureşti, acolo unde întorceau tramvaiele 7 şi 15, a treia staţie de la Sebastian, într-o căsuţă dintr-o fundătură. Era în 1941.” Şi era în ziua de 3 februarie, o zi de iarnă geroasă. A urmat o copilărie în care teatrul era prea puţin prezent, o copilărie petrecută alternativ la bunicii de la țară și pe străzile din cartier, cu jocuri nebune şi cu obiceiuri ale oamenilor simpli din aceste zone. După eşecul cu Facultatea de Medicină, a fugit de acasă şi s-a angajat muncitor. Aşa a nimerit într-o brigadă artistică a unei cooperative, unde cineva i-a zis să dea la Teatru. A dat şi a reuşit. Nu spusese până atunci nici măcar o poezie. Şi nici după aceea nu a recitat. E unul dintre puţinii actorii care şi-au păstrat coloana vertebrală în perioada comunistă. A refuzat să declame ode de proslăvire a lui Ceaușescu la televizor sau la „Cântarea României”. Dar poezie n-a recitat şi pentru că a crezut întotdeauna că versurile fac parte din intimitatea poetului. O considera o neputinţă personală… Când avea spectacol, Ştefan Iordache venea şi repeta rolul integral, cu cel puţin două ore înainte, spre disperarea cabinierelor, adesea…
După absolvire, a făcut naveta între Bucureşti şi Constanţa. Dormea în plasa pentru bagaje şi într-o noapte i s-au furat pantofii şi a trebuit să facă drumul de la gară la teatru în ciorapi, pe un ger cumplit.
Mai multe informaţii găseşti ăn cartea “Ştefan Iordache. Băiatul de cartier care a dominat scena românească”, distribuită miercuri, 25 aprilie, cu Jurnalul, la preţul special de 14,9 lei.