Frâu liber pe autostrada-bretea București-Pitești, șontâc-șontâc pe ruta Curtea de Argeș - Nucșoara (am ales să urcăm pe versantul sudic al Alpilor Transilvaniei) și gata, te poți închina în fața măreției sălbatice a Văii Rele (botezată Valea Doamnei în aval) călăuza noastră spre șisturile cristaline ale trapezului Viștea-Moldoveanu. Din Slatina, ultimul cătun care te mai poate lega de vreun calorifer cald/duș fierbinte, se întinde libertatea pe cont propriu, măsurată cu pasul ori mai degrabă cu roțile mașinii, pentru că până la Stâna lui Burnei (1.450 de metri altitudine), de unde-i musai să-ți pui în spinare rucsacul, mai sunt fix 35 de kilometri. Viteza de deplasare a autovehiculului? 5, 10, 15, maximum 20 km/h, în funcție de provocările drumului forestier (pietruit) și posibilitățile autoturismului din dotare. „Ready, steady, go!”, cum ar spune puștiul de nouă ani și jumătate care m-a însoțit.
Valea Cascadelor, nu Valea Rea!
Deschisă de trupurile tremurânde ale mestecenilor îngălbeniți și de picurii sângerii ai arbuștilor ciupiți de frigul stelelor, feeria se desface într-un „V” alungit unde albia Văii Rele se îngemănează cu un afluent rostogolit de pe stânga, Văsălatu sau Baciu, punct în care mâna omului a durat un lac de acumulare ce secătuiește undele învolburate, refugiu pentru rațe înverzite de răsfăț și păstrăvi clonțoși. Poteca urcă drept, lăsând în urmă luciul Lacului Baciu (Văsălatu), prin împărăția cascadelor și a ciupercilor. „De ce i-or fi spus Valea Rea, când uite ce drăguță e, numai izvoare și curcubeie!”. Mica revoltă a puștiului cu ochii întorși spre frumusețea limpede a muntelui s-a amestecat discret cu „Arleziana” lui Bizet, cu zvonul și presimțirea crestelor. Cocoțați, la capătul a trei ore pline, pe prispa stânii lui Burnei a decretat însă scurt, validându-și impresiile: „Hai s-o numim Valea Cascadelor, că n-a fost Rea deloc!”. Și așa i-a rămas numele.
Dansul morții de pe cerul Bândei
„Ți-ai luat mănușile?”. „Le-am luat!”. „Dar frontala?”. „Uite-o aici!”. „Tu ai luat primusul, lămâile, menta?”. „Sigur!”. „Mierea?”. „La locul ei!”. Și țușt în sus, pe firul cascadelor!, nu înainte de a constata surprinși la vederea unui indicator proțăpit lângă marcajul cu triunghi roșu: „Vipere?”. „Da, ai grijă pe unde-ți porți fundul!”. Am suit spre cer într-un picior, aspirând tăriile proaspete și picăturile de apă vie rătăcite de vânt dinspre pragurile înspumate ale văii. Una, două, trei căderi de herghelii acvatice și tot atâtea popasuri întru mirare și fericire. Până când - duuum!, duuum! - a răsunat în albăstreala nemișcată a culmilor. „Ce-s tunetele astea, tati?”. Obrazul rumenit al copilului, alungit în dreapta, pe Valea Bândei (afluent mare al Văii Rele), s-a întors uluit spre părinte. „Două focuri de armă, sper să nu fi nimerit decât pietre!”. Și tăcerea s-a așternut până la primul prag glaciar: „Au împușcat capre?”. „Nu le-au atins, sunt prea sprintene!”, și cercul zburătăcit al croncanilor ce se strângea încet în văzduhul Bândei m-a făcut să-mi mușc limba.
Năluci albe în Portița Viștei
Ca la un semn, stihiile muntelui s-au deșteptat. Dinspre căldarea Văii Rele au început să coboare spre noi la început fuioare, degete subțiri de fum, apoi mâini hrăpărețe de nori care ne-au înghițit. În zece minute nu ne mai vedeam decât nasurile. „Mi-e foame, să ne oprim aici, lângă pietroiul ăsta. Și-așa nu mai vedem nimic!”. Biciuiți de negură și încărcați de roua ce se scurgea neîncetat dinspre Portița Viștei am urcat mai departe, reconfigurând planurile, amânând foamea și angoasa. „De aici luăm apă, apoi ne vom adăposti la refugiu”. Băiatul, copleșit de oboseală și de răutățile ce vuiau în jurul Lacului Triunghiular, a scrutat peretele lăptos ce-i juca în față. „Nu se vede, dar nu mai avem mult până la el, ai să vezi”. Și ne-am opintit spre creastă, așa, orbecăind prin ceață, cu bocancii înfipți în șarpele potecii. „Tot voiai să știi cum e să trăiești cu capul în nori. Uite, ți s-a îndeplinit dorința!”. Puștiul a râs scurt, crispat și demn ca o înjurătură nerostită. Năluca Portiței, ițită o fracțiune de secundă din cleștele toanelor meteorologice, l-a calmat însă. „Pe aici - și am îmboldit cu bărbia norii reci ce răzbăteau dinspre Valea Viștei Mari - am urcat împreună în septembrie. Gata, am ajuns în crucea crestei. Ia o piatră-n gură, să-ți poarte noroc!”. „Dar atunci n-am reușit să atingem vârful, a plouat nonstop!”. „Acum vom izbândi”. Și ne-am întins pașii spre refugiul Viștea Mare, unde am și rămas, nevoiți de vremea potrivnică, peste noapte.
„Cine ajunge aici e un învingător!”
A doua zi, bolțile muntelui s-au ridicat dincolo de temerile noastre. Soarele ne-a surâs complice, fruntea Moldoveanului, la fel. N-am mai stat pe gânduri. Într-un ceas, poate cel mai fericit al anului, călcam Despicătura, apoi acoperișul României. „Uau, ce de munți! Și uite cum plutesc corbii, fără niciun efort! Dacă am fi putut zbura și noi...”. „Dar am zburat, copile, cine ajunge aici e un învingător!”. Din vârtejul amețitor al Moldoveanului se desprindeau ușor Podragu, Mircii, Arpașul, Arpășelul, Vânătarea lui Buteanu, Negoiu… În genunchi, adulmecând cu degetele înmănușate o cutie din tablă groasă, prinsă cu un lanț de glezna din fier a Moldoveanului, copilul a extras două cărți mari, îmbrăcate în piele: „Ce-s astea, tati?”. „Cronicile Vârfului Moldoveanu. De vrei, îți poți descrie impresiile”. „Cum ar fi să ne întoarcem peste zece ani, să ne amintim ce-am scris acum, eu, mai puternic, tu… sper să mai poți urca atunci”. Râsul subțire al puștiului e purtat departe, pe aripile deschise ale curajului, ale munților, ale prieteniei.
Atenție la vipere!
5 ore (estimativ) ar fi indicat să rezervi urcării pe Vârful Moldoveanu, pornind de la punctul numit Stâna lui Burnei (itinerar marcat cu triunghi roșu), mai ales dacă ești însoțit de un copil de 9 ani ori de mai mulți. Între locul de parcare al autoturismului și acoperișul României este o distanță de 5,31 km, pe care urci continuu o diferență de nivel de 1.060 de metri. Traseul este încadrat în categoria mediu spre dificil, necesitând atenție mai ales sus, în creastă, în despicătura Moldoveanului. Indiferent de anotimp ar fi bine să pornești la drum îmbrăcat cu pantaloni lungi, deoarece pe stâncile expuse la soare de pe Valea Rea poți întâlni vipere!
Varianta Lacul Galbena
Dacă vrei să eviți monotonia ultimei etape, poți opta, odată cucerit vârful Moldoveanu, pentru o altă continuare a coborârii, pe traseul ce trece pe la Lacul Galbena, cu punct final tot Stâna lui Burnei. Distanța este relativ asemănătoare cu cea parcursă la urcare, pe Valea Rea, singura dificultate constând în faptul că poteca se pierde pe câteva sute de metri în golul alpin dintre Moldoveanu și Galbena, aspect deloc plăcut, mai ales în caz de ceață sau vizibilitate redusă. Itinerarul este marcat cu cruce albastră, iar lacul glaciar se găsește la jumătatea distanței dintre linia de start și cea de finiș.
Viața la refugiu (alpin)
În condiții meteorologice nefavorabile, poți poposi (inclusiv peste noapte) la refugiul Viștea Mare, situat în creastă, la 2.320 de metri altitudine și la două sute de metri distanță de Portița Viștei, șaua unde se întâlnesc (și se despart) traseele ce urcă pe Valea Viștei (versantul nordic, dinspre orașul Victoria) și Valea Rea (versantul sudic, dinspre Curtea de Argeș), dar și ruta care suie pe Vârful Moldoveanu, via Vârful Viștea Mare, și coboară de pe acesta, continuând traseul de creastă, spre Sâmbăta. Refugiul alpin, construit din cărămidă, dispune de priciuri (pe două nivele), o masă și o băncuță, este foarte bine izolat (are acoperiș nou) și curat. Singura carență este legată de ușa din fier, dificil de imobilizat cu zăvorul. Sistemul inițial - ușa se închidea singură grație unui mecanism ce implica o contragreutate activată de un scripete - a fost dat peste cap (la propriu), așa că înarmați-vă cu răbdare.
Nu uita să iei apă!
Atenție, pentru o noapte la bivuac ai nevoie de un sac de dormit bun și o saltea (nu există sobă, priză etc.). Ți-ar prinde bine și un primus cu butelie, pentru ceaiuri calde, cafea, supă, mâncare gătită etc. Nu uita să iei apă, izvorul Văii Rele, din Lacul Triunghiular (de sub Vârful Moldoveanu), este cea mai apropiată sursă din zonă! Și nu lăsa gunoaie la refugiu! O ultimă remarcă: în timpul nopții e posibil să fii vizitat de pârși, rozătoare-stăpâne ale adăpostului alpin. Nu le izgoni (n-ai reuși decât să le îndepărtezi pentru câteva minute), lasă-le doar niscaiva firimituri pe jos, pentru a evita „controlul” la sânge al pungilor cu alimente (ah, uitam: refugiul nu este dotat cu toaletă, așa că „ușurările” se execută „la liber”).
220 de lei pe noapte, la pensiune
Cazarea în satul Slatina de la poalele sudice ale Făgărașului te arde obraznic la buzunar. 220 de lei am plătit pentru o singură noapte, fără mic-dejun inclus și, mai ales, fără să fim dați pe spate de ospitalitatea cam aspră a gazdelor.
35 de kilometri este lungimea drumului forestier construit pe Valea Rea, între satul Slatina (comuna Nucșoara) și Stâna lui Burnei.
178 de kilometri este distanța dintre București și Nucșoara, așezarea de unde începe ascensiunea pe cel mai înalt vârf din munții României: Moldoveanu.
În jur de trei ore (fără pauze) durează călătoria pe ruta București - Pitești - Curtea de Argeș - Valea Iașului - Robaia - Jgheaburi - Corbi - Nucșoara - Slatina.
2.544 de metri altitudine măsoară Vârful Moldoveanu, cel mai înalt din țară. Pe aceeași culme se mai află un vârf care depășește 2.500 de metri în înălțime: Viștea Mare (2.527).